Corectitudinea formulărilor de mai sus vizează două aspecte: morfologia lui „a trebui” şi raporturile sale cu ceilalţi componenţi ai enunţului.
1. Ca verb de conjugarea a IV-a (în -i), cu radical vocalic (în -u), A TREBUI cunoaşte forme paralele: cu şi fără -esc (vezi articolul: Speranțele SE NĂRUIE sau SE NĂRUIESC?). Spre deosebire de verbele discutate anterior, paralelismul se manifestă aici numai la persoana a III-a, întrucât a trebui este un verb UNIPERSONAL. Din acelaşi motiv, este exclus imperativul (care are doar persoana a II-a), rămânând în discuţie numai indicativul prezent şi conjunctivul prezent (plus, fireşte, viitorul format cu prezentul conjunctivului).
Şi tot spre deosebire de verbele prezentate în articolul anterior menționat, limba literară a manifestat de data aceasta inconsecvenţă în selecţie.
-
La indicativ prezent a fost acceptată forma fără -esc: trebuie (îmi TREBUIE un caiet – îmi TREBUIE nişte caiete).
-
La conjunctiv prezent (şi la viitorul cu SĂ) a fost preferată varianta cu -esc (o să-mi TREBUIASCĂ un caiet – o să-mi TREBUIASCĂ nişte caiete).
Aşa stând lucrurile, rezultă că numai prima variantă din titlu este în concordanţă cu normele limbii literare:
TREBUIE luate măsuri.Cealaltă prezintă, pentru cei care o folosesc, riscul unor conotaţii defavorizante (regional, arhaic, neîngrijit).
Observaţii:
Fără a contesta norma actuală, semnalăm totuşi un anumit reviriment al formei cu -esc. Faptul se explică probabil şi prin utilizarea tot mai frecventă a lui A TREBUI ca verb tripersonal, adică şi Ia persoanele I şi a II-a (vezi expresia „Să trăieşti, că ne trebuieşti”). Or, paradigma rară -esc nu dispune de posibilităţi de expresie pentru aceste persoane. Să mai reţinem că generalizarea formei cu -esc ar pune de acord prezentul indicativ cu prezentul conjunctiv, ar „demixta” conjugarea acestui verb. Deocamdată este greu de precizat cât de puternică este această tendinţă şi dacă ea va putea răsturna raportul de forţe dintre cele două variante de indicativ prezent.
2. „Trebuie luate măsuri” este o structură derivată din „Trebuie să fie luate măsuri”. Ca regent impersonal al unei subiective, verbul a trebui apare, obligatoriu, la persoana a III-a singular, indiferent de numărul şi persoana care sunt implicate în relaţia predicativă din subordonată. Pentru a evidenţia acest lucru, trecem verbul la imperfect, unde nu mai există omonimia singular-plural, iar forma unică a regentului se explică prin regula amintită:
-
Trebuia să fiu anunţat/ă.
-
Trebuia să fii anunţat/ă.
-
Trebuia să fie anunţat/ă fratele/familia.
-
Trebuia să fim anunţaţi/e.
-
Trebuia să fiţi anunţaţi/e.
-
Trebuia să fie anunţaţi/e fraţii/familiile.
Prin suprimarea auxiliarului A FI de la verbul pasiv al subiectivei, a trebui îşi schimbă statutul morfosintactic, fapt atestat şi de posibilitatea apariţiei sale la plural:
-
TREBUIA anunţată familia, dar TREBUIAU anunţate familiile.
În legătură cu suprimarea lui a fi, se impune o constatare importantă: ea (suprimarea) se aplică numai la persoana a III-a, singular şi plural. La persoanele I şi a II-a, subiectul este exprimat tocmai prin desinenţele acestui auxiliar (fiu, fii, fim, fiţi), care, din această cauză, nu poate fi suprimat, încercările unor vorbitori de a crea forme de persoana I sau a II-a la a trebui, pentru a include în el subiectul, au generat apariţii ca:
-
trebuiam anunţat
-
trebuiai anunţat
-
trebuiam anunţaţi
-
trebuiaţi anunţaţi
Acestea însă sunt privite cu multă rezervă şi au puţine şanse de a fi acceptate. Chiar şi la indicativ prezent, care, prin varianta cu -esc tinde să dezvolte o paradigmă tripersonală, formulările prescurtate de persoanele I şi a II-a (trebuieşti anunţat, trebuim anunţaţi etc.) sunt departe de a primi girul limbii normate.
Observaţie:
Sintagmele de tipul „trebuie plecat”, „trebuie mers”, „trebuie venit” nu sunt rezultatul suprimării auxiliarului a fi, deoarece verbele de pe poziţia a doua (apleca, a merge, a veni), fiind intranzitive, nu au diateza pasivă. De fapt, „plecat”, „mers”, „venit” sunt aici nişte supine neprepoziţionale. Supinul neprepoziţional apare şi în cazul unor verbe tranzitive utilizate cu sens absolut: „trebuie muncit”, „trebuie învăţat” etc. În toate aceste sintagme, apelul la supinul prepoziţional (trebuie venit, trebuie de muncit etc.) reprezintă o greşeală care trebuie evitată.
3. Verbul A TREBUI prezintă anumite „ciudăţenii” nu numai când este urmat de contrageri participiale. Ca semiauxiliar de modalitate, el este foarte sudat, semantic şi gramatical, cu verbul de la dreapta lui. În realitate, el nu exprimă altceva decât necesitatea de a se efectua acţiunea conţinută de verbul al doilea (Trebuie să plec). Vorbitorii simt aceste două verbe ca o unitate semantic- funcţională. În consecinţă, unele părţi ale propoziţiei subiective sunt adeseori plasate în faţa acestui bloc biverbal. Frecvent se întâmplă acest lucru cu subiectul subordonatei:
-
Eu va trebui să plec.
După cum se vede, prin această deplasare a subiectului în faţa verbului regent, apar nişte vecinătăţi neobişnuite pentru limba română: subiect de persoana I sau a II-a (singular sau plural), urmat imediat de un verb de persoana a III- a singular:
-
Tu va trebui să pleci. Noi va trebui să plecăm. Voi va trebui să plecaţi.
Această nepotrivire nu deranjează pe nimeni. La persoana a III-a plural însă, alăturarea „dezacordată” a subiectului subordonatei şi a verbului a trebui nu mai este tolerată:
-
„Ei va trebui să plece” este înlocuit cu „Ei vor trebui să plece”.
Această reacţie de respingere, urmată de modificarea lui a trebui, are o explicaţie care ţine mai degrabă de psiholingvistică. Pentru români, una dintre cele mai grave abateri de la regulile acordului gramatical este considerată utilizarea singularului pentru plural, la persoana a III-a: „ei merge”, „ei zice”, „ăştia e mulţi”, „astea nu e bune” etc. În literatura noastră satirică s-a făcut adeseori apel la asemenea exprimări pentru a caracteriza nivelul cultural al unui personaj. Ele sunt regionalisme gramaticale munteneşti, pe care limba literară nu le-a acceptat niciodată.
Teama faţă de cel mai ruşinos dezacord din limba română a determinat modificarea amintită: „a trebui” abandonează statutul de verb impersonal, la care îl obligă calitatea de regent al subiectivei, şi se acordă în număr cu subiectul ei. Această abatere de la sistem a devenit normă, în condiţiile complexe menţionate mai sus, şi ea trebuie respectată ca atare.
Observaţii:
a) Rezolvarea a fost simplă, sub aspect morfologic, întrucât marea majoritate a timpurilor dispun de forme diferite pentru singular şi plural, la persoana a III-a:
-
El trebuia să plece — Ei trebuiau să plece.
-
El a trebuit să plece – Ei au trebuit să plece etc.
La indicativ prezent, cum s-a văzut, cele două forme (singular-plural) sunt omonime:
-
El trebuie să plece – Ei trebuie să plece.
N-ar fi exclus ca, sub imperiul aceleiaşi dorinţe de a evita o formulare care nu elimină total impresia de dezacord (prin omonimia singular-plural), unii vorbitori să simtă o motivaţie în plus pentru apelul la formele cu -esc, unde opoziţia de conţinut amintită (sg.-pl.) este clar exprimată formal (trebuieşte – trebuiesc). Aşa cum am mai arătat, acest avantaj ar fi obţinut cu preţul utilizării unor forme lipsite deocamdată de prestigiul exprimării literare.
b) Când subiectul rămâne în propoziţia subordonată, „a trebui” îşi păstrează forma normală pentru orice regent impersonal al unei subiective (persoana a III-a, singular).
-
Trebuia să plece ei mai întâi.
-
Va trebui să plece ei mai întâi.
-
A trebuit să plece ei mai întâi.
Poziţia subiectului de persoana a III-a plural (ei) nu mai justifică aici acceptarea abaterii de la regula regentului impersonal, de aceea trebuie evitate formulări ca „Au trebuit să plece ei” etc. Situaţia se prezintă diferit la structurile analizate la punctul 2. Variantele cu subiect la plural îl păstrează pe „a trebui” la acest număr (plural), indiferent de poziţia subiectului:
-
Familiile trebuiau anunţate.
-
Trebuiau anunţate familiile.
Prin suprimarea auxiliarului „a fi”, este greu pentru vorbitori să interpreteze substantivul „familiile” ca un subiect al participiului, iar pe acesta ca un subiect al lui „a trebui”. Situaţia insolită a participiului în asemenea contexte (aceea de a avea subiect şi de a fi el însuşi subiect) este discutabilă chiar şi pentru specialişti. Soluţia practică adoptată de vorbitori (pluralul generalizat, indiferent de topică) arată că ei percep aici semiauxiliarul „a trebui” în sintagmă sudată cu participiul de la dreapta lui, iar subiectul îl raportează la întregul bloc verbal (numit predicat compus/complex de către unii lingvişti). (G. Gruiță – Gramatică normativă)
c) Ca „a trebui” se comportă şi alte câteva verbe, în ipostaza de regente impersonale ale unor subordonate cu subiect la plural:
a urma:
-
Eu urma să plec/Noi urma să plecăm.
-
Tu urma să pleci/Voi urma să plecaţi, dar El urma să plece/Ei urmau să plece.
a fi:
-
Eu era să cad/Noi era să cădem.
-
Tu era să cazi/Voi era să cădeţi, dar El era să cadă/Ei erau să cadă.
Tot ca la „a trebui”, nu sunt admise formele „personale”: „Eu eram să cad”, „Tu erai să cazi”, „Eu urmam să plec”, „Tu urmai să pleci”. De asemenea, este respins pluralul la persoana a III-a când subiectul (la plural) este plasat în interiorul subiectivei:
-
Urma să plece ei mai întâi (nu Urmau să plece ei).
-
Era să cadă ei mai întâi (nu Erau să cadă ei).
📕MANUALUL DE DICȚIE „ȘASE SAȘI ÎN ȘASE SACI” POATE FI CUMPĂRAT ACCESÂND ACEST LINK.
📕CARTEA „613 GREȘELI GRAMATICALE” POATE FI CUMPĂRATĂ ACCESÂND ACEST LINK.
Dacă vă doriți o comunicare corectă și îngrijită în limba română, încercați să țineți cont de sfaturile de mai sus.
🔍🔍🔍 Pentru mai multe capcane lingvistice, accesează categoria:
CUM E CORECT?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor și aparține Dictie.ro și Paginarium Publishing SRL. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
Adaugă comentariu