Sfaturi despre dicție din anul 1911

Surprinzător sau nu, dicția nu este un concept venit peste noapte în societatea noastră. Conceptul dăinuie de sute de ani. Fără dicție, stima noastră de sine este redusă și multe studii au arătat că fără aceasta șansele de a-ți găsi un loc bun de muncă sunt reduse.

În loc de introducere, iată ce se scria la 1911:

„Curs de dicție de făcut cu profesorii secundari din țară și cu corpul didactic primar din Capitală”

În societatea noastră civilizată ne cultivăm, cu deosebită grijă, toate organele. Gimnastica, scrima, dansul, patinajul, înotul, călăria, luptele, tenisul și câte și mai câte ne preocupă cu deosebire; numai cum să vorbim habar n-avem.

Studiul vorbirii, ca cel al cântatului, se întemeiază pe analiză și atât timp cât ne vom mulțumi să vorbim cum am mai vorbit, vom vorbi rău și vom citi și mai rău.

Nu cred să fie popor care să-și nesocotească limba, în vorbire și în citire, ca românul.

În școlile noastre, de la poezioara „Melcul are o căsuță” sau „Cățeluș cu părul creț” din clasele primare și până la o lecție de istorie din cursul superior de liceu, aceeași melopee, aceeași recitare fără convingere, din care decurg trei mari cusururi:

• • se compromite valoarea bucății;
  • nu se deșteaptă interes în ascultător;
  • însuși cititorul sau povestitorul pare că nu înțelege ceea ce spune.

Principiul fundamental al dicției ar fi următorul: să ne pătrundem de ideile și de simțămintele altuia și să le redăm cu toată intensitatea expresiei, cerută de ele. Toate acestea dovedesc că a zice și a citi bine se învață, când avem spirit analitic, când simțul adevărului nu ne lipsește, când nu suntem afoni și când și auzul e just. 

Așadar, arta vorbirii și arta citirii ne vor fi de folos și în școlile noastre (românești) pentru îndrumarea sănătoasă a copiilor, care, dacă de-abia „gongănesc” când vin la școală, – s-ar cuveni, când se vor întoarce acasă, să știe să vorbească și să citească nu numai românește, cât mai cu seamă omenește.

Dicția în trecut

Grecia Antică

Maeștrii de dicție nu sunt produsul modei și originea lor este destul de veche. La greci găsim chiar că lecțiile lor erau prea scumpe. Așa că, Demosthene, neputând plăti lecțiile lui Isocrat, s-a mulțumit să treacă peste drum și să urmeze lecțiile retorului Isias și mai târziu ale actorului Satyrus, unul dintre cei mai de seamă comedianți ai Atenei, care, punându-l să recite versuri din Euripide și Sofocle, îl învață ce este o dicție precisă, energică, susținută și un gest puternic, bărbătesc.

Principiile dascălilor și perseverența lui au făcut dintr-un bâlbâit unul dintre cei mai mari oratori ai lumii.

Roma Antică

La Roma erau trei feluri de profesori care învățau lumea să vorbească: 

• • vociferari – care se ocupau de intensitatea vocii; 
  • phonasci – care îngrijeau pronunțarea; 
  • vocales – care perfecționau finețea și varietatea sunetelor.

Din însăși această grupare reiese că dascălii, încă de la început, și-au împărțit studiul dicției, unii ocupându-se de intensitatea vocii, de o pronunțare îngrijită, pe când alții, mai târziu, realizau expresia, coloritul, iscodind o varietate cât mai mare de nuanțe.

Ca în toate, cei noi s-au luat după cei vechi și aceeași metodă răsare din toate tratatele cele noi de dicție:

Și Le Maout, și Legouvé, Greffier, Gravollet, Dupont-Vernon, Brémont, Engel ca și Becq de Fouquières sau Scheller – toți s-au ocupat și au scris despre arta dicției, niciunul nu născocește ceva nou; toți se întemeiază pe cele stabilite de cei vechi care descoperiseră tot.

Câte feluri de dicție avem?

Avem tot atâtea feluri de dicție câte genuri literare sunt, căci arta de a zice și de a citi bine nu se întemeiază pe oglindirea înșelătoare a vorbelor, ci pe analiza subtilă a textelor și pe discernământul ideilor. 

Într-un fel se va citi „Bunicul”, nuvela lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, altfel „Puiul”, povestea lui Al. Brătescu Voinești și altfel un discurs al lui Kogălniceanu – bunăoară cel ținut lui Vodă-Cuza cu prilejul Unirii Principatelor, – citit altfel decât cu accentul cald al unui patriotism luminat, străbătut de fiorul măreției momentului și de tăria omului care putea da sfaturi chiar lui Vodă, – un discurs ca acesta, menit să învețe pe copiii din școală una dintre cele mai frumoase pagini din istoria țării, dacă nu ar fi citit cum trebuie de către profesor, ar compromite și evenimentul, l-ar compromite și pe Kogălniceanu în fața celor chemați să-l asculte.

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor și aparține Dictie.ro și Paginarium Publishing SRL. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.