Probleme de pronunțare ale numeralelor

1

Nu e încă definitiv explicată dispariția lui „n” la femininul lui „unu”: în timp ce formă de substantiv, folosită numai articulat îl păstrează pe „n” și e în acord cu regulile generale ale flexiunii și ale foneticii istorice (masculin – unu, feminin – una), forma de adjectiv, nearticulată, l-a pierdut pe „n”, iar din cele două vocale, ajunse în imediată vecinătate (-u, -ă), a rezultat, așa cum era normal, o singură vocală – „o” (de fapt, pronunțarea obișnuită este cu „u” consonantic înainte, dar acesta apare și acolo unde n-a fost mai demult un „u” vocalic, de exemplu la „om”, „orb”, „os” pronunțate „uom”, „uorb”, „uos”).

2

Și pentru „doi”, „două” se pune problema vocalei „o”, căci în latinește vocala era „u” („duo”, feminin „duae”), iar schimbarea n-a fost explicată. „-i” de la pluralul masculin se explică ușor prin influența pluralului obișnuit la substantive și la adjective („duo” era formă de dual). Regional apare femininul „doauă”; dacă pornim de la o formă cu „o”, atunci „doauă” trebuie considerat ca rezultatul normal în românește (ca „goală”, „toată” etc.) și în cazul acesta ar trebui să explicăm forma literară „două” ca provenită din analogia cu masculinul „doi”. Dar „o” în loc de „oa” apare și la numeralul „nouă” (regional „noauă”) și la adjectivul „nouă” (femininul lui „nou”), la „ouă”, „rouă”, deci explicația schimbării trebuie căutată în altă parte.

3

Și la „trei” avem un „i” final, provocat de influența pluralului de la substantive, căci în latinește se spune „tres”, care ar fi trebuit să devină în românește „trei”. Regional apare forma „tri”.

6-7

Pentru „șase” și „șapte” găsim regionalele „săși”, „șăpti” care încă se folosesc la fel de des mai ales în mediul rural, în zona Moldovei.

Sunt exemple care arată clar că două numere pronunțate cam la fel se pot jena reciproc. În latinește, „sex” – 6 și „septem” – 7 erau destul de deosebite între ele și nu avem niciun semn că s-ar fi produs vreodată confuzie. În românește, devenite „șase” și „șapte”, cele două numere care se succed sunt mult mai asemănătoare între ele, ceea ce poate aduce unele încurcături. Cel mai tipic caz este cel al numerelor de telefon care sunt destul de greu de distins. De aceea, în mod deliberat, vorbitorii zic „șepte” în loc de „șapte”. Din păcate, în urma desei folosiri, această nouă formă a ajuns să se impună în limbajul general.

10+

De la „zece” înainte, formele, destul de lungi în principiu, sunt adesea scurtate în limbajul familiar: după regiuni, se pronunță „unsprece”, „doisprece” etc., „unspce”, „doispce” sau „unșpe”, „doișpe” etc. Ar fi trebuit să zică „patrusprezece”, „șasesprezece” și, de asemenea, „șasezeci”. Dar formele scurtate „paisprezece”, „șaisprezece”, „șaizeci” au fost admise în limbajul normat și, dacă au defectul de a nu corespunde analizei formale, au în schimb calitatea de a fi mai scurte. La primele două a contribuit probabil și faptul că în forma primitivă accentul era prea departe de silaba finală.

15-17

Situația nu este exact aceeași la „cinsprezece” pentru „cincisprezece” și la „șapsprezece” pentru „șaptesprezece”. Deși e foarte greu, dacă nu imposibil, de pronunțat una după alta cele patru consoane – cispr -, deși în forma „cinsprezece” compoziția numeralului rămâne clară, totuși această formă nu se bucură încă de acceptare generală două; „șapsprezece” este socotit necorect. Amintim că scurtături similare se întâlnesc în germană și engleză și mai ales în franceză, unde sunt considerate corecte și de altfel nu suferă nicio concurență.

18-80

La 18 și la 80 întâlnim altă complicație: dacă le pronunță menționând intacte de elemente din care sunt formate zicem deci „optsprezece” și „optzeci”, așa cum ne cer regulile academice. Gurile rele vor spune că va fi un lucru destul de greu să emitem cinci consoane una după alta ca în primul exemplu (ptspr). Dar este o legendă, un mit, o iluzie. Mulți merg pe principiul „lasă că merge și așa” suprimându-l pe „t” (în cea mai mare parte a pronunțărilor individuale „p” urmat de „z” se transformă în „b”, deci se va pronunța „obzeci”).

În graiurile familiare se încearcă pentru 18 altă soluție, introducerea unei vocale între „t” și „s”: „optisprezece” sau, mai obișnuit, „optăsprezece”. Desigur, în vorbirea vulgară se ajunge la „optișpe” sau „optășpe”, cu neglijarea analizei în termenii componenți.

20, 30…. 

Și cu zecile se întâmplă lucruri similare, cu mai puțină justificare. Deoarece adesea după „-zeci” urmează prepoziția „de”, iar pronunțarea grupului „cide” (unde „i” numai în aparență este o vocală, iar în realitate marchează doar felul cum trebuie citit „c”) este destul de anevoioasă, se zice adesea, familiar dacă nu vulgar, „jde” sau „jdă” (treijdă mii). Uneori se dă chiar independență acestui „jdă”, când se zice, de exemplu, „are jdă mii”, ceea ce înseamnă „are foarte mult”. 

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor și aparține Dictie.ro și Paginarium Publishing SRL. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.