Originea numeralelor românești

Numeralele românești reproduc, cu modificările formale pe care le întâlnim la toate cuvintele moștenite, numeralele latinești, cu două excepții: 

• JUMĂTATE – care seamănă cu latinescul „dimidietas”, dar nu prezintă forma pe care am fi așteptat-o (ar fi trebuit să fie „zimăzătate”) și se presupune că a intervenit aici o formă autohtonă, pentru că în albaneză „jumătate” se zice „gyjmës” (citit „ghümăs”); va fi fost deci limba dacilor o formă asemănătoare, care se va fi încrucișat cu cea latină.
• SUTĂ – care e de origine slavă. Prea clar nu e de ce se pronunță cu u, căci în slavă între „s” și ”t” era un „u”scurt, care în general nu s-a păstrat. Nici de ce tocmai aici a intervenit un element slav nu se știe prea bine. Este probabil că forma latinească „centum”, devenită „cint”, se confunda ușor cu „cinci”, de aceea a trebuit să fie fără părăsită.

Unii cercetători spun că „sută” ar fi fost împrumutat din slavă în perioada latină, deci în latina balcanică, pe vremea când în slavă u scurt era încă pronunțat. Alții resping ideea că latinescul „centum” s-a pierdut din cauza asemănării cu „cinci”, argumentând pe de o parte că în perioada veche când a fost împrumutat „sută” reprezentantului latinului „centum” încă nu semăna mult cu reprezentantul latinului „quinque”, pe de altă parte că nu e niciun motiv de mirare dacă numeralul „sută” a fost împrumutat. După câte se știu, și în slavă „sŭto” este împrumutat din iraniană. Rămâne totuși de mirare că „mie” s-a păstrat din latinește, iar „sută” a fost împrumutat.

Sunt exemple care arată clar că două numere pronunțate cam la fel se pot jena reciproc. În latinește, „sex” (șase) și „septem” (șapte) erau destul de deosebite între ele și nu avem niciun semn că s-ar fi produs vreodată o confuzie. În românește, devenite „șase” și „șapte”, cele două numere care se succed sunt mult mai asemănătoare între ele, ceea ce poate aduce unele încurcături. Mulți vorbitori zic „șepte” în loc de „șapte”, pentru a nu-l confunda pe 7 cu 6.

În germană, forma veche de dual „zwo” a fost demult înlocuită prin „zwei”; deoarece însă aceasta seamănă cu „drei” (3), forma veche uneori este reluată și întrebuințată mai des. Asta pledează în favoarea ipotezei că latinescul „centum” a dispărut din românește din cauză că era jenat de asemănarea cu „cinci”.

De la 11 înainte, numeralele n-au mai fost păstrate la noi în organizarea latinească. Limbile romanice au comprimat formele vechi astfel încât în franțuzește (unde comprimarea fost cea mai violentă), latinescul „undecim” (11) a devenit „onze” (citit „onz”), „duodecim” (12) a devenit „douze” (citit „duz”) etc. Româna a mers pe altă cale, intercalând o prepoziție, tot de origine latină, „super” („peste”) între numărul unităților și zece: unu spre zece (devenit unsprezece) etc.

În timp ce numele zecilor în limbile romanice au fost moștenite din latinește, de exemplu latinescul „uiginti” (20) a devenit în franceză „vingt”, în italiană „venti”, latinescul „triginta” (30), fr. „trente”, it. „trenta” etc. Dacoromâna și-a organizat aceste numere după o concepție nouă, din numeralele nume de unități, urmate de zece la plural, deci două zeci , trei zeci etc., scrise astăzi într-un cuvânt. Este un sistem clar și mai ușor de reținut, căci oricine înțelege modul de formare. În această privință româna este mai analitică decât celelalte limbi romanice.

„milion”, „miliard” sunt vechi, pentru că în primele timpuri ale limbii române nu se număra până la sume atât de mari. Aceste numerale au fost create mai de curând și adoptate în aproape toate limbile moderne. (Al. Graur – Puțină aritmetică)

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor și aparține Dictie.ro și Paginarium Publishing SRL. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.