Limba română – una dintre cele mai frumoase și complexe limbi din toată Europa. Cu o istorie aparte și un parfum desăvârșit, a reușit să povestească cele mai frumoase amintiri și să scrie cele mai frumoase opere. Deși, cu trecerea timpului, este măcelărită încetul cu încetul, lupta pentru limba română rămâne una nobilă. De ce să nu căutăm mai adânc sensuri și vorbe românești decât să apelăm la englezisme, franțuzisme etc.?
Iată ce spun mari personalități despre limba română:
Prin limbă a fost asigurată unitatea sufletească dintre români, împotriva granițelor care îi despărțeau. Puterea de creație însăși a poporului nostru a crescut pe măsura creșterii limbii…Ultimii cărturari de acum 450 de ani, sprijinindu-se pe mulțimea vorbitorilor anonimi, au deschis un drum pe care aveau să-l lărgească și să-l perfecționeze toți cei care au ținut în mână un condei, de atunci încoace.
(prof. dr. Gavril Istrate – „Puterea limbii”, 1986)
A cultiva o limbă, va să zică a o curăța de tot ce nu este al său și nici nu poate simpatiza cu dânsa, a pune tot lucrul și toată vorba la locul său, a boteza fiecare idee cu numele său, a o scăpa de tot ce poate să fie echivoc și a o face să exprime ce gândește cineva, iar nu alta.
(I. H. Rădulescu – „Curier de ambele sexe”)
Noi nu ne împrumutăm cu cuvinte ce ne lipsesc, ci le luăm ca o moștenire de la maica noastră (latina) și o parte ce ni se cuvine de la surorile noastre (italiana, franceza, spaniola și portugheza).
(C. Negruzzi – „Opere alese”, volum I, 1955)
Limba este tezaurul cel mai prețios pe care îl moștenesc copiii de la părinți, depozitul cel mai sacru lăsat de generațiile trecute și care merită să fie păstrat cu sfințenie de generațiile ce-l primesc. Ea este cartea de noblețe, testimoniul de naționalitate al unui neam – semnul caracteristic prin care membrii aceleiași familii se recunosc în marea diversitate a popoarelor din lume, lanțul tainic ce-i leagă împreună și-i face a se numi frați.
(Vasile Alecsandri – prefața „Opere complete”, 1876)
Profesorul să se folosească de toate ocaziile ce-i va da gramatica latinească ca să dea școlarilor notițe deslușite și adevărate asupra limbii românești și să le arate mai cu seamă cum formația zicerilor românești atârnă adesea de cea a zicerilor latine; într-un cuvânt profesorul să puie necontenit gramatica românească în paralel cu cea latină.
(Ion Ghica – Scrieri, editura P. V. Haneș)
Limba românească, studiată în mod științific și în legătură cu istoria, poate lămuri trecutul românesc și nici nu poate fi altfel pentru că limba poporului român, în genere a oricărui popor, se naște odată cu el, crește și se vestejește, îmbătrânește și moare odată cu poporul! Toate evenimentele care trec prin viața unui popor, toate îmbunătățirile, calamitățile ce întâmpină o națiune, toate fazele prin care trece se revarsă asupra limbii acelui popor, acelei națiuni.
(Timotei Cipariu)
Dicționarul unei limbi trebuie să fie pentru un popor o enciclopedie a traiului sau trecut și prezent. În limbă, o națiune se privește însăși într-o lungă galerie de portrete din epocă în epocă, unele mai șterse de vechime sau de împrejurări, dar în care totuși ea își recunoaște pe deplin individualitatea: cum a fost din leagăn, cum a crescut, cum a mers înainte și iarăși înainte, cum a ajuns acolo unde este.
(B. P. Hașdeu)
Să găsim putința de a ne înfinge adânc în măduva graiului poporan de prin toată românimea și s-o sorbim de acolo spre a-i distila virtutea în rezervorul comun al limbii naționale.
(Al. I. Odobescu – Opere, 1995)
Limba, în orice manifestare a ei, în gramatică, ca și în expansiuni și ideotisme, este un product necesar și instructiv al națiunii și individul nu o poate niciodată modifica după rațiunea sa izolată… de aceea, limbile s-au înavuțit și se înavuțesc totdeauna prin scrierile poeților geniali, cari fără a se gândi la teoriile limbistice, se exprimă după simțământul ce-l au despre ceea ce este potrivit cu limba lor; dar nu se înavuțesc niciodată prin filologii, prin membrii de societăți academice etc.
(Titu Maiorescu – Critice, ed. Minerva, 1984)
Alăturăm observarea că limba, alegerea și cursivitatea expresiunii în expunerea vorbită sau scrisă e un element esențial, ba chiar un criteriu al culturii. Noi nu suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră… Limba, împreună cu ea, mintea, se curăță și se lămurește, căci numai o limbă în care cuvintele sunt împreunate cu un înțeles hotărât de veacuri este clară și numai o cugetare care se servește de o asemenea limbă este limpede și cu temei.
(Mihai Eminescu – „Timpul”, 08.02.1878)
Sărmana limba românească! Nu mai este cum ar fi trebuit să fie o plantă cultivată! A ajuns buruiană sălbatică! …Multe vânturi au bătut-o! Odată o bătea vântul franțuzesc, apoi vântul nemțesc. Noroc că mai are rădăcini adânci, altminteri s-ar stârpi soiul! Și ar fi păcat de ea, fiindcă (nu ca s-o laud eu) îngrijită, ce flori frumoase și ce sănătos rod ar da această voinică buruiană de veacuri disprețuită, cu care veacuri s-au hrănit și ținut sufletul unui întreg neam de oameni!
(I. L. Caragiale – „Câteva păreri”: Opere IV)
Să fii român cu sufletul, nu cu vorba, să iubim ce-i al nostru și să-l păstrăm ca ochii din cap. Studiu! Studiu! Dacă toate acestea s-ar întrupa odată, fără îndoială am duce limba română la mai multă perfecțiune, căci putere de viață are în ea, mai mult decât limba franceză. Si așa, de când am început și noi să pricepem că limba e cel mai puternic mijloc al dezvoltării culturale a unui popor și că, deci, dezvoltarea și cultivarea limbii devine în sineși un scop, de-atunci limba noastră a fost abătută când la dreapta, când la stânga de cei care credeau că au găsit adevăratul drum pe care să fie îndrumată și mijloacele cele mai prielnice care s-o dezvolte și s-o cultive. Încercări silnice ale filologilor. Într-adevăr a lor este chemarea și știința de a arăta căile pe care s-a format o limbă, dar a lor e numai știința, nu și putința. Mijloacele noastre, acum, sunt și puține, și slabe. Școlile, fără îndoială, sunt un uriaș propovăduitor al unității limbii, ele ajută și la cultivarea ei, dar pentru dezvoltarea limbii nu pot face nimic.
(George Coșbuc – „Însemnări despre limbă”)
Și într-adevăr că e frumoasă și dulce această limbă românească peste care au trecut veacuri de aservire, dar pe care veacuri nu au putut-o corupe pentru a-i lua cu totul acea frumusețe, acea dulceață, acea armonie ce dovedește pe români în ochii oricăror străini. Pentru a scrie, cineva trebuie să fie pe deplin stăpân pe limbă și să cunoască în mod amănunțit toată armonia ce rezultă din întocmirea literelor în cuvinte și din interciocnirea acelor litere și cuvinte între ele.
(Al. Macedonski)
O limbă nu este numai un complex de sunete, de forme combinate și schimbate într-un fel sau altul; ea mai este semnul unui anumit fel de gândire, al unui anumit chip de viață, expresiunea stărilor sufletești și de cultură determinate de împrejurări. Din cuvintele pe care le aveam altă dată sau le-am păstrat încă, din altele pe care le-am primit mai târziu, ni se deslușește trecutul ori putem înțelege și judecata timpului de azi; singur un cuvânt ne reînviază o lume întreagă de odinioară și ne poate spune mai mult decât șiruri de însemnări istorice; și e destul să prindem din vorbirea de toate zilele câteva forme pentru ca să putem spune cum gândim și ce e cultura noastră.
(Ovid Densușianu)
Limba nu se creează nici de gramatici, nici de scriitori, ea iese din conlucrarea instinctivă a colectivității naționale. Trecerea de la forma vie, dar brută, a materialului lingvistic la forma spiritualizată a limbii literare poate fi ajutată prin acțiunea conștientă a scriitorilor. Limba este creația cea mai originală și cea mai nobilă a unui popor.
(E. Lovinescu)
O caracteristică tot atât de importantă a unui neam, ca și comunitatea de sânge, este limba. La noi și aceasta este opera țăranului. Limba românească e o limbă țărănească. Farmecul și expresivitatea specifică le-a căpătat de la făuritorul ei originar, care a fost țăranul. Toată dezvoltarea ei, până în timpurile mai noi, se datorește țăranului, singurul care a vorbit-o totdeauna. Limba noastră cultivată numai de țărani, în legătură continuă cu pământul și cu lumea concretă, a păstrat expresia imagică și naivă a omului simplu, o prospețime pitorească și colorată, ritmul vieții mișcătoare.
(Liviu Rebreanu – „Laudă țăranului român” din „Discursul de recepție” rostit la Academia Română)
Limba pe care o vorbim nu este nu mai limba românească de astăzi, ea este ființa vie care ne vine din timpurile cele mai îndepărtate ale trecutului nostru, este cea mai scumpă moștenire a strămoșilor care au luptat, generație de generație, la elaborarea acestui suprem product sufletesc. O cultură care nu dezvoltă o limbă capabilă să exprime noțiunile civilizației, nu se poate ea însăși dezvolta, rămânând tributară unei culturi străine a cărei limbă o folosește.
(Nicolae Iorga – Lupta pentru o limbă românească -1906)
Scrisul frumos este una dintre cele mai înalte însușiri. Dragostea de cuvântul scris, de frumusețea frazei, munca pentru găsirea expresiei celei mai potrivite, căutarea termenului exact și în același timp grija de a păstra mereu cadența și echilibrul perioadelor, precum și adaptarea stilului la subiect cu toate schimbările de culoare și ton – acestea sunt adevăratele îndeletniciri de vorbitor și scriitor.
(Al. A. Philippide – Despre stricarea limbii, în „Contemporanul”, 16.06.1954)
Orice cuvânt e demn să fie folosit în creația literară cu singura condiție: să exprime o concepție despre lume și să cuprindă o autentică viață spirituală. Cultura limbii literare, în chip absolut, are posibilități nelimitate; ele sunt în puterea talentului și a geniului care, desprins din masa obștească a limbii, își crează însă un limbaj propriu original din înseși temeliile vii, dar nediferențiate ale limbii vorbite de popor.
(Pompiliu Constantinescu – Cultura limbii, „Luceafărul”, nr. 21, 1965)
Tindeți către un vocabular și un stil care să puie în valoare tot ce e frumos în limba noastră. Avem mereu de învățat de la înaintași și de la dascălul nostru de limbă, al tuturor, poporul, creatorul și purtătorul limbii. Bogăția limbii nu apare la întâmplare. E nevoie de o aplecare necontenită și pasionată asupra tezaurului limbii. Din acest tezaur trebuie să știm să alegem „cuvântul ce exprimă adevărul”.
(Mihail Sadoveanu – „Arta literară și cultivarea limbii”, 1955)
E miraculos cuvântul, pentru că la fiecare obiect din natură și din închipuire corespunde un cuvânt. Cuvinte fulgi, cuvinte aer, cuvinte metal. Cuvinte întunecate ca grotele și cuvinte limpezi ca izvoarele pornite din ele. Într-un cuvânt se face ziuă și alte cuvinte amurgesc. Cuvintele scapără ca pietrele sau sunt moi ca melcii. Ele te asaltează ca viespile sau te liniștesc ca răcoarea; te otrăvesc ca bureții sau te adapă ca roua trandafirie.
(Tudor Arghezi – „Scrisoarea cu tibișirul”)
Butucul limbii (cum spunea cu o metaforă genială Fănuș Neagu) nu stă în frunzele lui și nici în viața lui. Butucul acestei limbi stă în pământul acestei țări. El nu poate fi văzut cu ochiul altuia și nici ronțăit cu dinții șobolanului. Vezi-l tu cu ochii tăi și pipăie-l cu mâna ta.
Adaugă comentariu