Modificările psihice ale copilului preșcolar bâlbâit 

După cauzele care au produs bâlbâială, după condițiile educative existente și după tipul de sistem nervos al copilului, modificările personalității acestuia pot fi la început restrânse și nesemnificative sau pot fi foarte grave. Oricum stau lucrurile, cu fiecare lună care trece, modificările se adâncesc, se înmulțesc și ocupă un sector din ce în ce mai mare în mintea, afectivitatea, activitatea și relațiile copilului.

Iată, pe scurt, tulburările psihice consecutive bâlbâielii:

Cât timp defecțiunea vorbirii nu a devenit conștientă, ea își exercită influența asupra sistemului nervos al acestuia, prin greutățile și eșecurile permanente pe care le are în timpul vorbirii. Enervarea, iritarea, încordarea se nasc din faptul că bâlbâitul este împiedicat prin bariere la fiecare tentativă de comunicare. Ciocnirea permanentă de greutatea de a vorbi se reflectă în comportamentul copilului prin irascibilitate, nervozitate, tulburări de somn, enurezis, tulburări de comportament, obrăznicie etc.

Fenomenele sunt specifice copiilor cu un tip de sistem nervos puternic neechilibrat. Aceeași greutate la alți copii produce efecte inverse. Copilul plânge, renunță la a mai vorbi, întrebuințează foarte mult gesturile, vorbește în cuvinte monosilabice, ocolește prilejurile de contact verbal; Cu alte cuvinte, bâlbâiala paralizează inițiativa, dorința, plăcerea de a vorbi, de a comunica. Și, de aici, prima consecință se manifestă în relațiile din jur. Neputând comunica în condiții normale, copilul începe să nu mai dorească prietenia, tovarăși adulților sau a copiilor. Bâlbâiala capătă în conștiința copilului bolnav semnificația unei lipse grave, care îl face invalid. Acest sentiment de inferioritate se naște din clipa în care copilul constată fie din neîndemânarea părinților care îi spun „Tu de ce nu vorbești ca Mihai care vorbește așa de frumos! uite ce urât vorbești!”, fie din greșeala celorlalți adulți care-l pun în situația de a compara în permanență felul său de a vorbi cu al celorlalți.

Tulburarea se adâncește cu fiecare insucces al copilului și face din acesta un singuratic, un retras. Faptul că el este conștient de defectul lui și imposibilitatea lui comunicare corectă și spontane, fac ca să fie ținut într-o permanentă de tensiune emoțională . bâlbâitul este veșnic la pândă, sub frica și teroarea de a nu greși . această teamă care se naște din repetate insuccese mărește și mai mult posibilitatea de a greși, de a se bâlbâi.

Din mărturisirile bâlbâiților mai mari se constată o stare de dureroasă tensiune, de așteptare înainte de a începe să vorbească. Dacă așteaptă să cumpere ceva, până ce vine rândul o emoție cumplită pune stăpânire pe copil la gândul că va greși atunci când va vorbi, că va avea un insucces, că lumea va rade de el. Atât starea sa de teamă, cât și retragerea copilului în sine, ruperea lui de tot ce-l înconjoară, de relațiile cu ceilalți oameni se datorează în mare parte atitudinii inumane, neînțelegătoare și brutale a celor din jur care se distrează de cele mai multe ori pe seama acestui defect grav și greu de suportat. Copiii normali din jurul bâlbâitului, prin atitudinea lor, creează o diferență între ei și bâlbâit greu de suportat de către oricine.

Trebuie înțeles nu numai de fiecare părinte pentru copilul lui, ci de toți oamenii, copii sau adulți, că un asemenea defect constituie o infirmitate trecătoare, o suferință morală. În fața suferinței fie fizice, fie psihice trebuie să avem o atitudine superior umană, de înțelegere, de compătimire demnă, de ajutorare. Cei mai mulți dintre părinți spun: „copiii sunt copii și atunci când văd pe altul că se bâlbâie râd”. Dar nu s-au întrebat niciodată de ce râd. Copiii râd pentru că au văzut pe proprii lor părinți râzând în asemenea ocazii. Poate de multe ori i s-a spus copilului „nu te juca cu Mihai pentru că e bâlbâit…”.

Copiii bâlbâiții, pe măsură ce cresc, își răresc foarte mult relațiile, sărăcindu-și astfel sentimentele de prietenie, de tovărășie, de întrajutorare. Bâlbâiții nu sunt egoiști, ei sunt nu mai închiși în ei și aceasta de teamă. În sufletul celor mai mulți dintre ei se dă o luptă aprigă între pornirea firească către relații de prietenie cât mai multe și opreliștea pe care conștiința le-o pune din cauza defectului. Se ucide astfel ceea ce este mai necesar în viața interioară a copilului: sentimentele născânde, afectivitatea care se dezvoltă atât de intens la această vârstă. În cadrul relațiilor cu alți copii sau cu părinții, copii bâlbâiți pot să mai aibă și altă atitudine, aceea că devin foarte ofensivi. Neputând să se încadreze în viața colectivă pe baza de egalitate, sentimentul de inferioritate duce, în condiții negative de educație, la răzbunare: se răzbună pe părinți prin tot felul de acțiuni nesăbuite, de obrăznicii; se răzbună pe copii prin bătaie, prin stricarea jucăriilor etc. În aceste cazuri, colectivul de copii are de suferit prin încadrarea lui și acest fapt duce inevitabil la neparticiparea copilului la activitatea de joacă în colectiv. În cadrul jocului în colectiv, relațiile verbale la vârsta de 3-4 ani și cu atât mai mult mai târziu sunt specifice și necesare. 

Pentru ca să ia parte la activitatea comună familiei, să-și exprime inițiativele, copilul verbalizează permanent. Pentru un bâlbâit, a cere ceva, a transmite cuiva o dorință, se transformă, în funcție de gradul bâlbâielii, într-un calvar greu de suportat. Vorbirea în public, pe stradă, în tramvai, în magazin este paralizată și foarte dificilă. Cu cât copilul se retrage în sine și, rămânând în afara colectivului de copii se singularizează, cu atât vorbirea în public, contactul verbal, social devine foarte anevoios și conștiința că el este „în alt fel” îl apasă din ce în ce mai greu.

Frica, teama, timiditatea, tristețea, mâhnirea, plânsul cu ușurință, iată câteva din trăsăturile afectivității copilului bâlbâit. Aceste caractere negative ale personalității sale se întipăresc și pe figura sa, mișcările sale, acțiunile sale. Își pierde foarte devreme încrederea în forțele proprii, devine apatic, fără inițiativă, fără energie. Orice acțiune, oricât de simplă, i se pare greu de rezolvat, mai ales când i se cere independență și când este pus în împrejurări unde trebuie să și vorbească. În sufletul și mintea copilului bâlbâit, din cauza tensiunii emotive, nehotărârii, suferinței morale, veșnic este furtună. Această mișcare, această fierbere îl face neliniștit și dezordonat. Iată în linii mari cum se modifică personalitatea copiilor. Se poate ușor vedea că defectul privește nu numai exprimarea, vorbirea, ci prin efectul său modifică întreaga personalitate a copilului, transformă modul de relație, de acțiune, de joc.

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor și aparține Dictie.ro și Paginarium Publishing SRL. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.