CITIREA POZELOR ÎN FAȚA OGLINZII
Primele 20 de zile vor fi consacrate unui singur exercițiu: citirea pozelor în fața oglinzii odată cu părintele. Pentru copilul de 4 și 5 ani, citirea se va face la început prin denumirea unei singure imagini. Numai după 20-30 de ședințe se va lega o descriere în propoziții simple a imaginii. Tendința copilului va fi la început să-l lase pe părinte să pronunțe singur. După primele cuvinte, el încearcă să tacă sau să pronunțe ultima silabă ca un ecou. Cu răbdare, exercițiul va fi reluat până când teama copilului va fi înlăturată, acesta observând că pronunță bine odată cu părintele. Acest exercițiu are o importanță psihologică deosebită pentru că dă posibilitatea copilului se pronunțe corect, fără greșeli, cuvintele, creând o perspectivă optimistă și bucurându-l. Este începutul luptei împotriva temerii de a nu se bâlbâi a copilului, începutul succesului său. De aceea, după fiecare cuvânt pronunțat corect, copilul va fi încurajat, felicitat, făcându-l astfel conștient de succesul său. Părintele va fi calm, bine dispus, binevoitor. În al doilea rând, acest exercițiu este important pentru că se leagă succesul vorbirii copilului de ajutorul și de prezența părintelui, lucru de mare importanță pentru reușita reeducării personalității copilului. Încet, încet, copilul va vorbi din ce în ce mai corect în fața părintelui sau în prezența acestuia. Citirea pozelor, ilustrațiilor, în raport cu succesul obținut de copil, se va complica până la pronunțarea a 2 sau 3 cuvinte împreună cu părintele.
Când lucrul acesta este perfect posibil se va trece la faza doua exercițiului și anume, citirea pozelor după părinte. Întâi pronunță o propoziție scurtă părintele, după care pronunță singur copilul. Pentru copiii de 6-7 ani, exercițiile acestea se vor face de la început prin descrierea relațiilor dintre imagini și a situațiilor mai complicate. Acest sistem face ca la intrarea în școală, șocul acomodării să nu mai reînvie bâlbâiala, datorită ușurinței și succesului în învățarea cititului de către copil.
După ce părintele constată că, astfel, copilul pronunță fără dificultăți cuvintele deodată cu el, începe să-l lase singur, nu în totalitate, ci prin tehnica următoare: părintele începe deodată cu copilul cuvântul și apoi tace, lăsând ca restul să fie pronunțat de către copil. La fel se va proceda și în cazul propozițiilor: primele cuvinte vor fi pronunțate de către părinte, apoi va continua copilul. Firește, la început, se vor găsi pretexte. Părintele se îneacă, tușește etc., lăsându-l pe copil singur și încurajându-l: „vorbești foarte frumos”, „hai spune singur” etc.
CITITUL DUPĂ PĂRINTE
Ajunși aici se va trece la al doilea mod de exerciții: cititul după părinte. La început se vor folosi aceleași imagini, aceleași cărți pe care s-au făcut primele exerciții. De asemenea, se va aplica aceeași tehnică: la început, după vârstă, cuvinte izolate, apoi propoziții simple. Numai că acum părintele va pronunța răspicat, tare, accentuat, singur și, imediat după el, copilul. O atenție deosebită trebuie acordată faptului că atât cuvintele, cât și propozițiile să nu depășească capacitatea de memorare și de reproducere a copilului, folosind cuvinte ușoare și propoziții foarte simple.
Exercițiul se va face până când copilul va putea executa, urmărind îndeaproape părintele, o vorbire corectă și fără ezitare. Firește, succesul trebuie subliniat prin toate mijloacele și copilul convins de posibilitatea succesului deplin. La exercițiul următor nu se va trece în niciun caz decât după minimum 20 de zile de consolidare a succesului obținut și nu imediat după posibilitatea unei vorbirii corecte.
CITIREA POZELOR ÎN MOD INDEPENDENT
Consolidarea cititului pe poze după părinte crează posibilitatea trecerii la exercițiul următor: citirea pozelor în mod independent. La început pe aceleași cărți ilustrate pe care s-au făcut exercițiile prealabile, apoi pe alte cărți, copilul va citi singur, după tehnica învățată. Citirea pozelor trebuie făcută cât mai rar și cu prelungire a cuvintelor cât mai mult. Nu se vor prelungi anumite vocale sau consoane, ci tot cuvântul. De asemenea, cuvintele vor fi puțin cântate. Nu este admis ca în stadiul acesta, copilul să fie nevoit să citească în fața oamenilor străini, chiar dacă poate. Această greșeală are adesea grave repercusiuni. Se va repeta însă de către părinte, în prezența copiilor și în fața oamenilor străini, cât mai des posibil: „copilul meu a învățat să vorbească foarte frumos”. Acest lucru constituie o pregătire psihologică pentru o etapă viitoare. De un real folos sunt pozele împărțite în două. Figurile se împart în două, o parte revenind copilului, o parte părintelui, după care părintele îl va întreba: „ce se află la tine?” și copilul îi va descrie după imagini ce are în fața ochilor. Cititul pozelor în mod independent pregătește copilul pentru o etapă nouă: povestirea pe bază de poze după părinte.
Citirea după poze, oricât de bine s-ar executa, reprezintă o fază mult îndepărtată de modul obișnuit de a vorbi în societate. De aceea, exercițiul următor este povestirea, adică relatarea unei întâmplări desenate. Pentru ca cel mic să nu facă niciun efort de memorare se vor menține cărțile cu poze, însă cele care reprezintă imagini din relații (copii care se joacă, pisici care vânează șoareci etc.), povești desenate sau ilustrații sugestive cu texte care vor fi citite sau rezumate de către părinte. În cadrul acestui exercițiu se va urmări consolidarea vorbirii independente și închegarea ei în fraze scurte. Părintele povestește, arătând pozele în propoziții sau fraze scurte, în raport cu posibilitățile copilului, într-un ritm încetinit, lungind cât mai mult cuvintele, gesticulând și, în același timp, „obligând” copilul să-l imite.
POVESTITUL INDEPENDENT DUPĂ POZE
După aceasta se va trece la povestitul independent după poze. Părintele îl va obișnui pe copil, după tehnica descrisă, să povestească în fraze bine închegate, dar cât mai scurte, conținutul unor poze sau al unor cărți cu imagini. În timpul povestirii, părintele va rămâne foarte atent pentru ca să poată preîntâmpina orice tentativă de încurcare a copilului. Când observă că este gata să se bâlbâie, fără să-l întrerupă, părintele preia controlul și continuă el fraza. Copilul va fi permanent încurajat și i se va releva succesul obținut în fiecare clipă. În general, exercițiile trebuie făcute de așa manieră încât pe copil să-l antreneze, să-l bucure și să nu devină o activitate obositoare și plicticoasă. Se vor alege cărți potrivite vârstei, simple, cu imagini atractive și ușor de explicat. Copilul nu trebuie forțat să verbalizeze imagini puțin cunoscute sau greoaie, confuze, fără sens pentru el. Cu cât ele vor fi mai atractive și mai ușoare, mai explicite, cu atât copilul le va povesti mai ușor.
RELATAREA UNOR ÎNTÂMPLĂRI SCURTE DIN VIAȚĂ
Asupra povestirii independente după poze trebuie insistat un timp mai îndelungat, pentru că se pregătește o etapă nouă și dificilă: relatarea unor întâmplări scurte din viață. La început se vor închega într-o povestire scurtă imaginile verbalizate, care au fost deja învățate de către copil. Povestitul va începe prin expunerea clară și concisă a conținutului de către părinte. La copiii de 4-5 ani, poveștile vor fi foarte scurte, numai de două-trei fraze. Relatarea va fi făcută fără imagini, fără poze. Începutul va fi făcut pe baza unui concurs. Părintele îi va spune copilului: „uite, eu am să-ți povestesc ceva frumos, apoi ai să povestești și tu, să vedem cine povestește mai bine și mai rar”. Povestirea copilului va urmări, propoziție cu propoziție, povestirea părintelui, imitând intonația, gesturile, mimica.
După 5-6 zile se va trece la relatarea unor mici întâmplări din viață. Relatarea micilor întâmplări cere un efort mai susținut pentru că în timpul relatării, copilul trebuie să se gândească ce cuvinte va întrebuința, cum să le lege etc., de aceea exercițiile se vor face cu grijă și plecând de la faptele cele mai simple: să relateze ce face, cum se joacă, unde a fost etc.
EXERCIȚII DE POVESTIRE ȘI RELATAREA ÎNTÂMPLĂRILOR DIN VIAȚĂ
Exercițiile de povestire și relatarea întâmplărilor din viață se vor face concomitent cu învățarea unor povestioare scurte, două trei strofe, după vârstă, iar pentru copiii de 6-7 ani, poeziile de la școală sau de la grădiniță. Alături de recitare se vor introduce, acolo unde sunt posibilități, cântece scurte și expresive. Orice text este învățat mai ușor de către copil dacă este cântat. Atât cântecele, cât și poeziile și poveștile trebuie să fie adaptate vârstei, posibilităților și intereselor copiilor. Sunt contraindicate cântecele de lume sau poeziile și poveștile neînțelese de copii.
Copilul bâlbâit este tare zgârcit la vorbă și, mai ales, la povestire.
Relatarea unei întâmplări care, în cazuri normale, ar ocupa 10-15 de vorbire intensă, la copilul bâlbâit se comprimă în 2-3 minute. Iată, de exemplu, cum relatează un copil de cinci ani drumul lui de la București la Predeal și cele două săptămâni petrecute acolo: „Am fost acolo. Era frumos… M-am jucat, am mâncat, m-am culcat, m-am trezit… și gata”. Câteva observații pe baza acestui mod de relatare: mai întâi, copilul bâlbâit întrebuințează cuvinte și propoziții uzuale (am mâncat, am dormit etc.). Frica de cuvinte mai puțin uzuale îl face să reducă totul la o singură frază. Sentimentul neîncrederii îl face să fie grăbit și să termine cât mai repede ce are de spus. Această grabă duce la vorbirea repezită, la rafale, la ruperea ritmului și a modului normal de desfășurare a vorbirii articulate.
De aceea, o grijă deosebită trebuie acordată obișnuirii copilului cu închegarea cât mai exactă, cât mai completă a frazei, a propoziției și exprimarea fidelă a gândirii sale. Povestirile independente, ca relatările, nu vor fi sistate decât odată cu încetarea definitivă a exercițiilor. Când copilul a ajuns la o oarecare perfecțiune și la inițiativă în executarea acestor exerciții se va trece la o verigă și mai decisivă.
CONVORBIREA DIRIJATĂ
De cele mai multe ori vorbirea după părinte sau povestitul independent merg destul de bine și de ușor. Problema cea mai dificilă este convorbirea, adică răspunsul la întrebări directe, nu formele acestea învățate în tipare stabile și fixe. În timpul vorbirii spontane, în special în timpul conversației, contactul afectiv cu persoane străine pune în mișcare și într-o tensiune specială întreaga sa personalitate. De aceea, etapa la care am ajuns ar trebui să fie îndelung pregătită, iar celelalte forme ale vorbirii bine consolidate.
Conversația se face după următoarea tehnică: părintele, în timpul relatării întâmplărilor uzuale, pune câteva întrebări scurte, al căror răspuns să fie o continuare a relatării: „am fost la Rodica”, spune copilul, „Și ce făcea Rodica?”, întreabă părintele. Sau „a fost odată un moș”, spune copilul, „și cum era moșul?”, întreabă părintele în continuare.
După ce copilul se obișnuiește cu această nouă modalitate, părintele, în timpul lecției, îi pune întrebări de tipul acesta: „tu ai mâncat prăjitura?”, la care copilul va trebui să răspundă „da, eu am mâncat prăjitura”, adică se repete sub forma afirmativă întrebarea. Întrebările nu vor ținti să obțină de la copil răspunsuri despre faptele greși săvârșite de acesta sau despre anumite abateri de la disciplină. În prima fază, întrebările nu vor fi puse prin surprindere sau sub formă de reproș. De exemplu, nu va fi întrebat copilul în felul acesta: „de ce n-ai făcut ce ți-am spus?” etc.
Tonul și atitudinea părintelui în timpul conversației sau al unor simple întrebări trebuie să fie plină de solicitudine, de drăgălășenie, de îngăduință. Întrebările răstite, încruntat sau cu manifestarea unui grad oarecare de enervare va duce la bâlbâiala copilului. Conversația, fiind modul obișnuit de legături verbale, va constitui exercițiile de bază și ea va îmbrăca formele cele mai firești și mai inofensive. Oricând se ivește prilejul unei conversații corecte, părintele îl va folosi.
Succesul vorbirii copilului în timpul conversației înseamnă o victorie a acțiunii de reeducare și un mare succes al copilului.
EXERCIȚII DE CONVERSAȚIE CU STRĂINII
Organizarea unor exerciții de conversație cu străinii devine necesară după ce se consolidează, timp de câteva luni, conversația cu părintele. Primele începuturi se vor face în cadrul unor conversații în trei: persoana străină, părintele și copilul. La început, persoana străină doar asistă la conversație. După câteva ședințe, în timp ce copilul vorbește cu părintele, intervine și persoana străină, care îl întreabă ceea ce ar trebui să-l întrebe părintele, substituindu-se deci acestuia. În cadrul primelor convorbiri, care nu trebuie să fie lungi, persoana străină îl va întreba pe copil, din întâmplare, de două-trei ori. Conversația în trei se va repeta mai multe săptămâni. Când copilul s-a obișnuit în mare măsură să vorbească, să răspundă unei persoane străine în prezența părintelui, vor exista ocazii în care, după ce conversația început, părintele „să fie ocupat” într-o altă încăpere, timp în care copilul va rămâne să discute cu persoana străină mai departe.
Într-o etapă următoare, numai dacă reacționează bine copilul, adică în condițiile date, poate să vorbească fără să se bâlbâie, el va fi lăsat singur de la început să vorbească cu străinii. Atât prima persoană cu care se exersează, cât și cei care vor lua contact cu copilul după aceea trebuie să fie persoane simpatice copilului. Se vor alege oameni cu bun simț, cu mult tact, care să fie pregătiți în prealabil. O atenție excepțională se va acorda modului în care acționează copilul în timpul acestui exercițiu. Nu trebuie pentru nimic în lume forțat copilul să vorbească în fața oricui decât în limite strict necesare. Persoanele în fața cărora a observat părintele că se bâlbâie copilul vor fi evitate. De asemenea, se vor evita discuțiile de tipul acesta: „știi dragă, băiatul nu se mai bâlbâie și, vai, ce pățea săracul de el atunci când o făcea…”.
Înlăturarea defectului aduce după sine uitarea definitivă a trecutului.
Conținutul discuțiilor cu persoanele străine trebuie să fie accesibil și apropiat copilului. Nu trebuie pus în situații delicate, în care să nu știe ce să spună și să se emoționeze. După ce copilul a căpătat posibilitatea să vorbească normal, fără accidente, va fi dus la o serbare sau la teatru, unde să ia contact cu un foarte bun povestitor sau recitator. Același lucru se poate face și prin audițiile radiofonice. Desigur, copilul va fi impresionat de felul cum recită actorul respectiv. Plecând de la acest exemplu va fi antrenat copilul să „ajungă și el un actor foarte mare”.
RECITALUL SAU POVESTITUL ARTISTIC
Așa se va trece la etapa următoare și anume recitalul artistic sau povestitul artistic. Învățarea poeziilor sau a poveștilor trebuie făcută temeinic și cât mai complet: cu intonație, sublinieri, gesturi, mimică, mimarea acțiunilor etc. După aceea, în fața oglinzii, se vor face repetiții. Acest fel de manifestare este tare atractivă pentru copiii bâlbâiți care, astfel, încep să simtă plăcerea de a vorbi. La puțin timp, părinții pot chema un grup mic de copii, de vârsta copilului lor, pentru a face „un concurs” de recitări. Astfel, copilul bâlbâit începe să se manifeste în public cu succes. La grupul de copii, se vor adăuga și câțiva adulți și astfel, pe nesimțite, copilul se va manifesta în public.
După aplicarea cu strictețe și cu succes a tuturor exercițiilor prevăzute, când copilul dovedește că într-un cerc restrâns poate povesti și spune poezii, e indicat să i se dea posibilitatea (să fie încurajat) să recite în fața unui public de copii sau adulți în cadrul unor manifestări artistice (serbări școlare, concursuri etc.).
Vorbirea este un act de relație socială.
Vorbirea este un act de relație socială și numai când copilul stăpânește posibilitățile de comunicare verbală în cadrul societății, reeducarea vorbirii sale se poate socoti definitivă. Această acțiune durează în funcție de mai mulți factori, de la o lună până la 6 luni sau un an. Atragem atenția în mod cu totul deosebit părinților că, indiferent de rapiditatea reeducării vorbirii, exercițiile trebuie executate cât mai corect și mai îndelungat. Orice grabă, orice depășire a unei verigi poate strica instantaneu tot ce s-a obținut cu trudă în luni de zile.
În încheiere se cuvine să lămurim o nedumerire: „Bine, bine, vor spune părinții, exercițiile vor dura o oră, maximum două pe zi. În restul timpului, destul de îndelungat, copilul ce va face, nu va vorbi în tot timpul când nu face lecții?”. Copilul se va comporta normal, adică va vorbi mult sau nu va vorbi decât foarte puțin, dar și în afară de lecții, părintele va întrebuința, adaptat la situație, din ce în ce mai mult, modul de relații verbale din timpul lecțiilor. Pe de altă parte se observă că, pe măsura obținerii succeselor, copilul va dori să vorbească din ce în ce mai mult și mai bine. Nu se recomandă niciun caz regimul tăcerii sau vorbirea în șoaptă. Atât reeducarea generală a personalității copilului, cât și reeducarea vorbirii trebuie să se facă în condiții ferești de viață, nu prin artificializarea relațiilor și împrejurărilor.
Adaugă comentariu