România – circumstanțialul de excepție al mapamondului

1. Gramatica Academiei, dar și tratatele de autor consemnează existența în limba română a unui CIRCUMSTANȚIAL DE EXCEPȚIE. Poate mai inspirată ar fi denumirea de CIRCUMSTANȚIAL AL EXCEPȚIEI, dat fiind că „de excepție” a devenit o expresie echivalentă cu „valoros, excepțional”. Or, acest circumstanțial nu este considerat chiar atât de valoros, de vreme ce nu a fost introdus în manualele gimnaziale alături de suratele sale care indică locul, timpul sau modul. În consecință, sub aspectul teoretic este puțin cunoscut, deși în practica exprimării nu este deloc neglijat sau ocolit.

Mecanismul logico-sintactic de realizare a acestui circumstanțial este sugerat de nume: undeva în enunț apare un termen care exprimă totalitatea (generalitatea, regula), după care răsare și… o excepție, ceva mai încolo. Tocmai de aceea, din structura-tip face parte în primul rând un cuvânt totalitar pozitiv (toți, oricine, oricare, oriunde, oricând, oricum etc.) sau negativ (nimeni, niciunul, nimic, nicăieri, niciodată, nicicum etc.), ca termen de referință, corelativ. Se înțelege, excepția este un semn invers, adică negativă când reperul totalitar și verbul au valoare pozitivă (Toți au venit, în afară de tine) și pozitivă când cele două sunt negative (Nimeni n-a venit, în afară de tine). Altfel spus, acest circumstanțial este un fel de Gică-contra, în opoziție eternă cu… restul lumii.

2. Răsfoind presa, mai ales în campaniile electorale, dar și în perioadele mai liniștite, impresia cititorului (ascultătorului, la radio sau tv.) este că România a fost predestinată acestei specii de circumstanțial și că există o opoziție netă între ceea ce se întâmplă la noi și lucrurile care se petrec în partea neromânească a mapamondului:

• „Nicăieri în lume, cu excepția sistemului politic românesc, nu poți să fii, în același timp, și lider sindical, și parlamentar al puterii” (Evenimentul Zilei, 2003, nr. 3402, 15/2);
• „În orice țară, afară de România, o asemenea practică e aspru pedepsită de lege” (Timpul – 7, 2003, nr. 24, 6/4);
• Este atât de bine fixat acest „statut sintactic” al României (și al românilor), încât nici nu mai are nevoie de o exprimare concretă. Ajunge să fie menționată partea întâi a construcției (regula), cealaltă (excepția) se subînțelege:
• „Pretutindeni în lume Opoziția politică este ocrotită, nu lovită, amenințată” (România Mare, 2003, nr. 680, 12/1);
• „În orice țară civilizată, după un asemenea eșec, se întâmplă demisii, domnule!” (Pro Sport, 2003, nr. 1934, 12/4);
• „Nicăieri în lumea civilizată nu este sfidat Parlamentul de către Guvern” (România Mare, 2003, nr. 673, 12/1);
• „Așa se face peste tot în lume” (România liberă, 2003, nr. 4043, 2/7);
• „În nicio țară europeană organizarea internă a unei universități nu este obiect de tranzacții politice” (Adevărul de Cluj, 2003, nr. 3894, 16/3);
• „Nicăieri în lume nu există posibilitatea ca niște miniștri și parlamentari ai puterii să fie plasați în funcții în cadrul Curții Constituționale” (Ziua, 2005, nr. 3375, 1/4); 
• „În orice țară civilizată, președintele și candidații la președinție fac examene medicale ale căror rezultate sunt făcute publice” (Adevărul de Cluj, 2004 nr. 4230, 16/2);
• „În orice stat constituțional, această poveste cu Stolojan bântuind pe culoarele Guvernului și ale sediului central al PNL ar fi iscat un uriaș scandal” (Ziua, 2005, nr. 3386, 1/3).

Interogația retorică, cu aceeași excepție subînțeleasă, nu poate fi neglijată, ca procedeu stilistic de potențare a acestei opoziții între România și restul lumii:

• „În ce țară din lume se mai întâmplă ca niște salariați ai unui post TV să imprime, ei, direcția unei anchete penale, în caz de omor?” (România Mare, 2003, nr. 685, 3/2);
• „Mai există undeva în lumea civilizată un mod mai scandalos de a te răzbuna petrecut, fără a-ți fi clar ce-ți rezervă viitorul?” (Timpul-7, 2003, nr. 25, 1/1).

Dincolo de tiparul sintactic a unui circumstanțial specializat, ideea României ca „excepție universală” cunoaște și alte forme de exprimare. Cea mai tranșantă este utilizarea adjectivului care indică explicit unicitatea (singur), bineînțeles în combinație cu substantivul ȚARĂ:

• „Suntem singura țară în care cultele și cultura sunt administrate împreună” (Adevărul, 2003, nr. 4075, 4/4);
• „România a rămas singura țară europeană unde Holocaustul este subiect de dispută politică” (Adevărul de Cluj, 2003, nr. 3868, 4/1); 
• „România este singura țară din lume care își lichidează Ministerul Turismului la începutul sezonului turistic estival” (România Mare, 2003, nr. 676, 12/2);
• „Eram singura țară din lume unde Parlamentul putea infirma deciziile Curții Constituționale” (Ziua, 2005, numărul 3375, 1/3).

3. Mitul excepției, cu referire la România și la români, este o prezență mai veche în discursul nostru public, dar în ultima jumătate de secol el a avut o evoluție ciudată. În perioada dictaturii comuniste predomina „mitul excepției pozitive”, susținut pe un ton patetic, patriotard, hiperbolizant și, în consecință, neconvingător, iar uneori ridicol.

După revoluție, în prim-plan este „excepția negativă”, după cum s-a văzut în toate citatele prezentate: atâtea lucruri bune se petrec în lume („în lumea civilizată”, „în orice țară”, „în orice stat constituțional”, „oriunde”, „peste tot”, „în Europa”), cu excepția României, și atâtea lucruri reale sunt evitate cu înțelepciune de toți, cu aceeași excepție. În această viziune catastrofică, România este sau „pe primul loc în lume” sau „pe ultimul loc în lume”, firește, la rele – primii, la bune – ultimii.

Când aceste clasamente sunt rezultatul unor cercetări serioase, făcute de instituții naționale sau internaționale specializate, ele trebuie luate în serios. Dar nu despre așa ceva este vorba în cele mai multe din textele care ilustrează această retorică radicală, absolutizantă, a excepției negative. Mai degrabă putem spune că avem de-a face cu un clișeu stilistic obsesiv, care a devenit caraghios prin abuz și prin utilizarea ca fals argument în cele mai banale contexte:

• „Sunt singurul medic din România și poate din Europa care are un cabinet medical într-un WC” (Național, 2003, nr. 1918, 1/4).

Afirmația de mai sus este la fel de „riguros” documentată ca cele care încep cu „nicăieri/peste tot în lume”. Cu un plus, de data aceasta, pentru autor, care este mai prudent, introduce un „poate” („și poate din Europa”), știind că, în Europa, evidența cabinetelor medicale plasate în veceuri nu este încă bine pusă la punct.

Revenind la tonul serios, considerăm că ar fi o eroare să acordăm acestui fapt de limbă o importanță exagerată. Cei care popularizează mitul excepției negative nu sunt, toți, niște în românosceptici și nici nu pot induce la scară națională acest sentiment. Formula lingvistică adoptată de ei se întâlnește cu cea paremiologică: „ca la noi, la nimeni”, cu deosebirea că, prin exces, excepția negativă modernă frizează, tot mai mult, ridicolul. (G. Gruiță – Norma, uzul și abuzul)

Dacă ținem să evidențiem o adevărată excepție la români, aceasta nu este nici negativă, nici pozitivă, ci de-a dreptul supranaturală. Este vorba de acei români care vin în țară cu pașaport străin. Ei se numesc „români de pretutindeni”. Există și o instituție specializată, un „Departament al românilor de pretutindeni”. Un „român de pretutindeni”, așa cum arată și denumirea, posedă „însușirea de excepție a ubicuității”. Aceasta nu este semnalată la alte popoare, fiind un apanaj al zeilor, singurii care pot fi, în același timp, în două sau mai multe locuri, adică „pretutindeni”.

Reversul trist al excepției este că pentru românii „de acasă” nu mai rămâne decât antonimul lui „pretutindeni”, adică „nicăieri”. Aceasta confirmă teoria domnului Octavian Paler despre „românii de nicăieri”.

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor și aparține Dictie.ro și Paginarium Publishing SRL. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.