Nu doar grecii au făcut apel la secretele oratoriei pentru a transmite mesaje și a schimba mentalități. De-a lungul timpului, am remarcat personalități istorice care și-au lăsat amprenta și ale căror discursuri mai sunt amintite și astăzi.
Unitatea și promovarea luptei pentru păstrarea valorilor țării nu sunt idealuri de ieri. De la vechii domnitori ai României, până la intelectualii de astăzi, se militează pentru o țară autentică și mândră pentru ceea ce este.
Stich, Abbildung, gravure, engraving : 1880
Oamenii simpli știu, de cele mai multe ori, atunci când au în fața ochilor o demonstrație de sinceritate. Poate de aceea, demagogia, devoalată cu rară măiestrie de către Caragiale în scrierile sale, a devenit un fenomen pe care românul – și nu numai – îl consideră omniprezent în lumea celor care își doresc să-și conducă semenii.
Însă, în istoria țării noastre, există multe exemple de oameni care și-au dat frâu liber gândurilor și s-au exprimat cu sinceritate și cu talent oratoric în fața concetăţenilor fără niciun fel de teamă. Această „îndrăzneală” le-a adus celor care atacă fără teamă – în public – cele mai dureroase hibe ale societății atât simpatie, cât și furie din partea contemporanilor.
Când prezentul devine periculos de instabil, nici cei mai indiferenți români nu pot rămân neutri în fața posibilității de a-și vedea țara căzută pradă haosului şi neliniştii sociale. Pentru a înțelege actualitatea, dar și pentru a reflecta cu înțelepciune asupra acțiunilor sau comentariilor lansate pe marginea nemulțumirilor cotidiene, o privire în urmă la episoade din istoria modernă a României reprezintă sursă valoroasă de inspirație. De ce? Pentru că nu s-a modificat decât forma, fondul fiind – din păcate – neschimbat.
O lecție importantă poate fi deprinsă citind – mai ales printre rânduri – discursurile unor oameni politici sau intelectuali ai secolelor XIX-XX, ale căror vorbe sunt prețioase și astăzi.
Ființa umană este înzestrată cu o sumedenie de calități, una dintre cele mai valoroase fiind aceea că fiecare individ este diferit față de celălalt, deși există o întreagă paletă de aspecte comune care ne unesc. Un exemplu de legătură primordială ce se creează într-un un grup mare de oameni este cea de care ne folosim permanent și căreia îi datorăm întreaga evoluție a vieții noastre – limba maternă.
Astfel, nu e de mirare că cele mai importante figuri istorice și culturale ale țării, în marea lor înțelepciune, au avansat dintotdeauna principiul de nestrămutat al conservării limbii române, întrucât aceasta reprezintă una dintre dovezile cele mai solide ale identității noastre.
↘ Omul politic, avocatul și profesorul Grigore Iunian
Născut la Târgu Jiu, Iunian a fost, de-a lungul carierei sale, respectat atât de către colaboratori, cât și de către adversarii săi pentru fermitatea cu care și-a susținut convingerile.
Iată o parte din discursul remarcabil, rămas moștenire posterității, care a fost susținut cu prilejul reformei agrare și electorale din România anilor ‘20:
►►► „Și domnilor, țara ne va asculta și ne va crede, căci țara de mâine nu va mai fi țara de ieri. Țara a avut să sufere durerile răsboiului, țara a văzut pe cei mai buni fii ai ei pierind, dându-și tributul de sânge și viața lor cu abnegațiune și eroism pentru lărgirea hotarelor și înfăptuirea unității naționale; țara a văzut cum fiii ei cei mai buni mureau nu la hotare salvând onoarea neamului, ci decimați de epidemii… (…) Și atunci, domnilor, țara văzând toate aceste va înțelege, vor înțelege masele profund populare că au în ele putere destulă să guverneze prin ele însele”, a vorbit acesta în fața publicului secolului XX.
↘ Omul politic Ion C. Brătianu
Ion C. Brătianu om politic, ministru, prim-ministru, scriitor, istoric, a avut un rol de seamă în Revoluția de la 1848. Școlit la Paris, la fel ca mulți dintre intelectualii vremii, Brătianu a susținut cu înverșunare, ori de câte ori a avut ocazia, mișcările favorabile României. Datorită patriotismului său arzător și a diplomației de care se bucura, Brătianu este cunoscut și astăzi drept unul dintre cei mai importanți oameni de stat ai țării noastre.
► „condițiuni trebuincioase unei societăți pentru a prospera”
Omul politic și-a început vasta și marcanta cuvântare de la 8 ianuarie 1869 prin a sublinia că el se mândrește cu graiul românesc și cu faptul că ai săi compatrioți sunt uniți prin limba vorbită, dar și prin tradițiile și credințele care îi fac oameni statornici și devotați.
►►►„Nicăieri în Europa, d-lor, nu se văd mai multe milioane de suflete care să vorbească aceeași limbă, fără dialecte, care – deși sunt forme locale, oarecum deosebite – să aibă aceleași tradițiuni, aceleași credințe și la care, chiar simțămintele de toate zilele ale familiei să se reprezinte tot sub aceeași formă; nicăieri aceasta ca la poporul român. Este un lucru natural, dar inevitabil, ca toți ce compun acest popor să aibă aceleași aspirațiuni, același ideal”.
Toate aceste calități ale României care „înfloresc” în sânul fiecărei familii au – sau ar trebui să aibă – la bază o noțiune pe cât de comună, pe atât de importantă și de discutată: „instrucțiunea”.
Prin ideile sale notabile pentru posteritate, Ion C. Brătianu a dizolvat ideea potrivit căreia dreptul la proprietate, la libertate, la egalitate, la libera exprimare a presei poate exista fără o temelie solidă, care este instrucțiunea. În linii mari, fără educație, eșecul este iminent.
„Dacă însă n-ai instrucțiune, n-ai idee, nu știi să apreciezi. Întreabă un țăran, vorbește-i despre libertatea presei și a întrunirilor și el îți va întoarce spatele, căci n-are idee de ce sunt acestea și este firesc lucru ca, pe cât timp o rămâne în astă stare, acel care nu știe o să fie stăpânit de cel ce știe. (…) instrucțiunea este una din condițiunile indispensabile ale unei societăți. Prin urmare, d-lor, instrucțiune, instrucțiune! – căci fără instrucțiune, fără lumină, nu vom putea realiza nimic; și chiar dacă am putea realiza ceva într-o zi, n-o să putem păstra ce-am făcut, căci vom fi ca un neghiob, căruia îi dai un capital în mână ca să se procopsească și el îl pierde, fiindcă nu știe nici cum să-l facă, nici cum să-l păstreze.
În fine, d-lor, instrucțiunea poporului este o condițiune, nu numai de prosperitate, nu numai de mărire, ci este și o condițiune de existență națională”.
Încheierea discursului lui Brătianu a reprezintat o dovadă mai mult decât grăitoare a faptului că fostul ministru nu ar fi dat înapoi de la apărarea țării sale.
„Dacă însuși tatăl meu s-ar scula din mormânt și-ar veni să lovească naționalitatea mea, patria mea, voi întoarce cu durere ochii… dar îl voi lovi fără cruțare”.
↘ Omul politic Iuliu Maniu
Iuliu Maniu (1873-1953), om politic român, președintele Partidului Național Român și al Partidului Național Țărănesc, deputat, ministru, prim-ministru, doctor în Drept, și-a efectuat studiile la Cluj, Budapesta și Viena. Încarcerat de comunişti, a trecut în nefiinţă la Sighet, în 1953.
Binecunoscutul om politic și doctor în Drept Iuliu Maniu (1873-1953) le-a transmis, în cadrul unui discurs susținut la București în anul 1946, tinerilor emigranți români în America, faptul că era foarte important ca ei să se gândească „necontenit” la țara lor de origine, la neam, dar și la trecutul „căznit în robii, în lupte neîncetate pentru existență, în primejdii fără sfârșit și în sărăcie”.
►►► „Aduceți-vă aminte de frumusețile leagănului vostru, de munții măreți, de pădurile vesele, de întinderile mănoase, de satele modeste, străjuite de bisericile vechi, în care s-au rugat și trecuții strămoși ai voștri, cerând mântuire pe seama Neamului Românesc. Aduceți-vă necontenit aminte că aici trăiesc frați și nepoți ai voștri, care încă duc grea luptă pentru ca, deasupra țării, să se risipească cu totul nourii îndărătnici și să coboare binecuvântarea dreptății și a libertății” a îndemnat Iuliu Maniu, într-una din tulburele zile ale lui ianuarie 1946.
Astăzi, Academia Română încearcă să prevină plecarea tinerilor școliți în țară pe meleaguri mai mănoase. Demersurile similare din trecut, demarate tot de către intelectuali, s-au concretizat în cuvinte bine alese, care au sădit înlăuntrul tinerilor semințele dragostei pentru Patrie.
„Zeci de ani v-am văzut plecând, rând pe rând, spre Țara Făgăduinței. V-am petrecut din Ardealul nostru robit pe atunci, cu gândul duios cu care ia drumul lumilor pline de soare și de căldură. Zeci de ani v-am privit peste întindere de continent și mări, luptând, muncind și reușind, așa cum privește din aceeași bătrână casă strămoșească, părintele spre fiii care și-au găsit așezări noi, mai largi și mai îmbelșugate. Ați mers în țara deasupra căreia strălucește cea mai mare comoară a oamenilor și a neamurilor – cea de care Neamul Românesc a avut atât de puțină parte până acum: Libertatea”, a mai spus Maniu, în discursul amintit.
Lipsit de ipocrizie, omul politic nu le-a insuflat tinerilor dorința de a trata America, țara ce le-ar fi îndeplinit visurile, cu superficialitate și cu interes pecuniar, ci le-a atras atenția că trebuie s-o respecte.
„Dar tot atât fără încetare, ridicați-vă gândul și încălziți-vă inima spre patria voastră nouă. Nici o recunoștință a voastră nu va fi prea mare pentru a răsplăti generozitatea ei. Nicio jertfă a voastră nu va fi prea grea, dacă o veți aduce pentru sprijinirea înaltelor ei ținte.”
↘ Criticul literar Nicolae Iorga
Nicolae Iorga (1871-1940), istoric, critic literar, scriitor, memorialist, ministru, deputat, prim-ministru, academician, profesor universitar, a fost un om înzestrat cu o inteligență peste medie vizibilă încă de la vârste fragede, deși avut o copilărie grea, rămânând orfan de tată la 5 ani. Fire retrasă și preocupată de studiu, Nicolae Iorga cunoștea, la numai 18 ani, limbile clasice, dar și franceza, spaniola, italiana și germana. La fel ca mulți intelectuali ai vremii, el a urmat studiile post-universitare peste hotare. Iorga a folosit cunoștințele acumulate în toate colțurile lumii pentru a explica viața trecută și prezentă a neamului românesc.
Istoricul Nicolae Iorga (1871-1940), un intelectual care nu mai are nevoie de nicio prezentare, intrat în legenda poporului nostru, a expus cu măiestria-i cunoscută, într-un discurs din anul 1906 (cuprins în „Lupta pentru limba românească”), diferențele între oamenii acestui tărâm, despre care a apreciat că pălesc în fața unității date de limba română pe care o vorbim cu toții.
►►► „Poporul, domnilor, se împarte firește în clase, clasele se împart în indivizi, interesele indivizilor nu se împacă între ele și interesele claselor, de multe ori, se dușmănesc; însă, mai presus de interesele indivizilor, mai presus de interesele claselor, trebuie să se ridice solidaritatea națională, sentimentul de unitate trebuie să îmbrățișeze o societate de la un capăt la altul. Acest sentiment asigură menținerea unui popor, acest sentiment asigură afirmarea unui popor și-i dă biruința în toate împrejurările.
De ce natură este acest sentiment de solidaritate națională? Acest sentiment de solidaritate națională nu se poate sprijini decât pe următoarele temelii neclintite. Întâiu: vorbirea limbii naționale de toți aceia care fac parte din acel popor, vorbirea cu aceeași iubire, cu aceași curăție de la cel mai mare la cel mai mic, de la cel mai bogat, la cel mai sărac. De la cel care stă în fruntea unui popor, până la cel din urmă dintre supușii săi. Numai pe această bază se poate întemeia, în rândul întâiu, acest sentiment de solidaritate națională”, a atras atenția intelectualul, în discursul său.
Iorga a expus, în continuare, celelalte fundamente care, în opinia sa, formează baza solidarității naționale: „În rândul al doilea, sentimentul de solidaritate națională se sprijină pe conștiința aceleiași tradițiuni istorice. Toată lumea trebuie să-și amintească, nu din cărți, nu din lecțiuni, ci să-și amintească din turnarea în sufletul său a trecutului de faptele mari pe care întreg poporul le-a săvârșit în curs de mai multe veacuri.
În al treilea rând, solidaritatea aceasta națională, care nu are un caracter național – căci suntem laolaltă pentru că este același regim vamal, aceeași administrație, aceleași împrejurări de viață zi de zi, nu pentru aceasta, ci pentru că același suflet însuflețește pe toți -, această solidaritate națională, prin urmare, se razimă pe cultivarea aceleiași literaturi, pe iubirea pentru aceeași poezie, pe cântarea celuiași cântec, pe urmărirea sa ca valoare și frumuseță, a vieții actuale, și a vieții trecute, și a aspirațiilor de viitor ale poporului întreg”.
La fel ca mulți alți istorici, și Nicolae Iorga a apelat, pentru a consolida ideile cuvântării sale, la evocarea unei figuri istorice emblematice pentru români, ale cărei eforturi pentru conservarea unității neamului trebuie apreciate și preamărite și astăzi.
„Biruințele lui Ștefan cel Mare, strălucirea domniei lui, în îndelungata ei durată și moartea senină a marelui voievod se pot explica în multe feluri: unii pot să aducă înainte vitejia boierilor de atunci; alții pot să aducă înainte destoinicia țăranului român din acea vreme, alții iarăși marele talent miliar și geniul politic al acelui voievod. Niciuna dintre aceste explicări nu e deplină. Adevărata explicație este că atunci, în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, poporul român, deși compus din mai multe clase care interese, firește, deosebite între dânsele, poporul acesta era legat prin aceeași credință, vorbea aceeași limbă, avea același ideal, forma o singură ființă, reprezentată deopotrivă prin voievodul țării de pe tron și prin cel din urmă luptător biruitor din armatele sale. Aceasta este taina biruinței lui Ștefan cel Mare.”
↘ Profesorul și deputatul Nicolae Titulescu
Nicolae Titulescu (1882-1941), profesor, deputat, ministru, personalitate de seamă a politicii internaționale, a studiat Dreptul la Paris. Titulescu revine în țară și devine membru al Baroului Ilfov, precum și principalul colaborator al avocatului Take Ionescu. Fiind și membru activ al Academiei Române, el s-a remarcat și ca un orator înnăscut, obținând pe această cale succese atât în țară, cât și peste hotare.
Nicolae Titulescu (1882-1941), faimosul diplomat şi intelectual de marcă ce a pledat, în cadrul unui discurs, pentru românismul înțeles ca o matrice națională care ne poate asigura un loc fruntaș printre celelalte popoare ale lumii.
►►► „Un stat nu poate să rămână neutru decât atunci când n-are de cerut; un stat nu poate rămâne neutru atunci când are revendicări de impus, atunci mai ales când le-a și formulat! Aceasta ar însemna sau că nu e în stare să cucerească ceea ce pretinde că e al său, ceea ce e umilitor până la durere, sau că a renunțat de bună voie la idealul lui, ceea ce e absurd până la nebunie! Nu se poate ca ceea ce a conceput mintea omenească, ca ceea ce a simțit inima românească, să nu poată înfăptui energia românească. Dar nimic nu slăbește mai mult energia ca așteptarea, nimic nu o uzează mai sigur decât neîntrebuințarea, nimic, în schimb, nu aprinde până la paroxism ca conștiința ei că-i tare și considerată!”, au fost vorbele lui Titulescu, rostite în cadrul discursului de la mitingul național din Ploiești, din 1915.
Omul de stat a susținut această cuvântare cu prilejul unei mari întruniri populare din 1915, menite să exprime dorința larg împărtășită ca România să abandoneze politica de neutralitate și să se angajeze alături de Aliați în Primul Război Mondial, pentru a urmări și înfăptui reîntregirea țării.
„Sau românismul se va dovedi a fi o forță civilizatoare de prim ordin și atunci va triumfa, sau românismul se va dovedi a fi fost numai marca unui egoism laș și hrăpăreț și atunci el va pieri, cum va pieri pe urma acestui război tot ce n-are reazim în drept și jertfă! Dar ce zic? Românismul să piară? Nu e oare în fiecare din noi dorința de jertfă? Nu e oare în fiecare din noi revoltă pentru nedreptate, dezgust pentru asuprire? Nu dorm în sângele nostru strămoșii cari așteaptă ceasul de a fi deșteptați în mărire? Nu, nu va pieri românismul pe urma acestui război; vor pieri numai aceia cari nu s-au arătat vrednici de dânsul!”.
↘ Primul șef de guvern al României Barbu Catargiu
Ca orator, el era cunoscut drept un improvizator prin excelență, care își construia discursurile pe baza intuiției și a realității care înconjura, la acea vreme, românii. Spre deosebire de liderii de astăzi, care au în spate o echipă de oameni ce le compun discursuri adesea bombastice și fără valoare, Catargiu a fost un om care nu-și contura cuvântarea în liniștea unui cabinet, ci pe loc, acolo unde i se cerea intervenția. Temperamentul său nu-i îngăduia să piardă vremea cu introduceri, el „sărind” la subiectul care-l frământa, după cum dovedesc şi rândurile ce urmează.
►►► „Unirea s-a făcut. Această unire este simțită de aceste două popoare de mai mult timp decât ne putem noi aduce aminte; dar, de au simțit-o nu s-a făcut, de s-a făcut, n-a ținut decât un moment. Într-adevăr, cei din veacurile trecute, fură bărbați care încercară împreunarea națiilor despărțite în două. Dar fu în zadar; și de aceasta, e lesne de înțeles. Aceste mijloace erau în duhul veacurilor lor, era conchista, puterea materială. Puterea veacului în care trăim este puterea morală, a înțelepciunii, a cuvântului, a înfrățirii, pentru unirea naționalităților.
Unirea noastră dar de astăzi se face sub scutul înțelepciunii și înfrățirii; și înțelepciunea ne vine de la Dumnezeu; înfrățirea între oameni este unul dintre cele mai de căpetenie comandamente ale religiei noastre. Să zicem dar ca Biserica noastră: «Ceea ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu mai îndrăznească a despărți!»; nu. Dar ca să ne asigurăm contra unei asemenea primejdii, nu este destul unirea între țările surori; ne trebuie unirea și între fiii ei. Așa numai vom consolida pentru veacuri marele fapt de astăzi; așa numai vom păstra locul nostru între națiile Europei, unde ne aflăm de astăzi înscriși.
Ba din contră, acea binecuvântare a străbunilor noștri, ce ne privesc din sânul veșniciei, se va preface într-un blestem; și sunt în drept de a zice că cel ce va mai îndrăzni de astăzi înainte a mai arunca tăciunele discordiei între noi, să aibă blestemul nostru și al urmașilor noștri; el va avea hula și blestemul chiar al națiilor ce ne privesc”, au fost vorbele lui Barbu Catargiu, rostite la 11 decembrie 1861, pentru unirea definitivă.
Discursul a fost atât de înflăcărat, încât a stârnit până și admirația adversarilor politicianului, iar aplauzele zgomotoase nu au contenit.
„Acum ne cunoaștem mai bine. Până aci voiam toți aceleași lucruri, numai mijloacele de a ajunge ne despărțeau. Acum, pe drapelul nostru, înaintea căruia să fim toți îngenunchiați, să scriem astăzi: «Toate pentru țară, nimic pentru noi!» Să trăiască România!”.
↘ Scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea
Barbu Ștefănescu Delavrancea (1858-1918) a fost scriitor, avocat, un mare orator și primar al Capitalei. Născut în București, scriitorul era descendentul unei familii de ciobani vrânceni. El a învațat să citească de la un diacon al Bisericii „Sfântul Gheorghe Nou” și, în timp, talentul și capacitatea de asimilare i-au fost recunoscute de către dascălii săi. În conștiința românilor, Barbu Delavrancea (semnătură aleasă pentru a exprima afecțiunea față de acest ținut) este cunoscut mai ales datorită activității sale literare, celebre fiind nuvela „Hagi-Tudose” și trilogia moldovenească („Apus de soare”, „Viforul” și „Luceafărul”).
Autorul nuvelei „Hagi-Tudose” a fost, pe lângă un nume mare din manualele lor școlare, un avocat și un orator reputat. Faima lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, construită în principal jurul prozei sale, a fost ajutată și de calitățile lui oratorice, care aveau tăria de a schimba idei și de a șlefui caractere.
Grație acestui talent al lui Barbu Delavrancea, și procesele la care el pleda constituiau un spectacol în sine, așa cum l-a descris Eugen Lovinescu, după ce a asistat la o expunere de-a prozatorului: „Cuvintele zburau învălmășite, icoanele ropoteau, frazele se desfășurau șerpuitoare. Largi priveliști se deschideau: graiul românesc se lumina de o podoabă nebănuită”.
Însă, într-un discurs la Academia Română (entitate al cărei membru era Delavrancea) din luna septembrie a anului 1916, scriitorul a vorbit, în contextul Primului Război Mondial, nu despre drepturile omului sau despre lege, ci despre importanța unității românilor.
►►► „Cronicari și istorici – moldoveni, ardeleni și munteni – necontenit cu aceeași grije: să nu uităm că suntem același neam, cu aceeași tulpină. Etnicește am mâncat și sorbit sămânța străină scuturată de o parte și de alta a munților. Ne-am lipit de Carpați când au năvălit valurile invaziilor și ne-am sculat iarăși, după cutremure care păreau că ne îngroapă, cu aceeași conștiință întărită că suntem români și creștini. Ne-am păstrat aceeași limbă, fără deosebiri profunde, fără dialecte, așa, ca moțul din Ardeal să înțeleagă pe munteanul de la Dunăre și pe plăieșul din Moldova. Suntem o ființă pe care Carpații nu o despart, ci o întregesc. Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni. (…) Un neam nu piere prin siluire, ci numai prin abdicare.”
În cadrul aceleiași cuvântări, Barbu Delavrancea a subliniat, cu măiestria-i cunoscută, motivul pentru care românii se avântă în luptă.
„Noi n-am intrat în haosul acestui măcel pentru cuceriri, ci pentru desrobiri… Noi nu vrem ce nu este al nostru, ci vrem unirea cu frații noștri din Ardeal, din Banat și din Bucovina. Vrem Carpații cu tot podișul lor, unde ne-a așezat împăratul Traian ca să fim veghe și strajă civilizațiunei romane împotriva hoardelor de barbari năvălitori. Noi nu ne croim cu sabia o patrie nouă, ci ne-o întregim. (…) Și vom avea de suferit, și vom suferi muți de admirație în fața jertfelor. Și vom avea de plâns, și ne vom înghiți lacrămile. Și nu ne va covârși durerea, hotărâți să biruim în numele sfintei cauze a neamului nostru”. (sursa matricea.ro)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor și aparține Dictie.ro și Paginarium Publishing SRL. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
Adaugă comentariu