O carte MERITĂ CITITĂ sau MERITĂ SĂ FIE CITITĂ?

1. Cartea MERITĂ CITITĂ este o variantă prescurtată, rezultată în urma suprimării auxiliarului „să fie” de la predicatul pasiv al subordonatei (SĂ FIE CITITĂ). 

Modelul acestei transformări l-au constituit construcţiile cu „a trebui”, discutate în articolul: TREBUIE luate măsuri sau TREBUIESC luate măsuri? În subcapitolul „Familia trebuia să fie anunţată” versus „Familia trebuia anunţată”. Se pune însă întrebarea dacă structurile din titlu repetă întocmai condiţiile de contragere semnalate la „a trebui”. De răspunsul dat depinde şi aprecierea corectitudinii formulării „Cartea merită citită”. 

Mai întâi, să precizăm că utilizarea prescurtată a unor structuri pasive de acest tip nu se manifestă doar la cele două verbe amintite aici. 

a) Verbul „a se cuveni”, ca regent al unei subiective cu predicat la diateza pasivă, apare frecvent cu auxiliarul suprimat: 

• Se cuvine să fie luată această măsură/Se cuvine luată această măsură. 
• Se cuvine să fie luate măsuri urgente./Se cuvin luate măsuri urgente. 

Restructurarea operată implică modificări de acord şi reinterpretarea relaţiilor din interiorul enunţului rezultat. 

b) Alte două verbe („a se cere”, „a se impune”) încep a fi atrase tot mai mult în formulări cu participiul în locul diatezei pasive: 

• Se cere luată o decizie urgentă. 
• Se cer luate măsuri urgente. 

Poate nu chiar în aceeaşi situaţie se află al doilea verb, deoarece o exprimare ca „Se impune luată o decizie” apare uşor forţată, în comparaţie cu varianta necontrasă „Se impune să fie luată/a fi luată o decizie” sau cu cea rezultată din nominalizarea verbului „Se impune luarea unei decizii”. 

Observaţie: 

Indiferent de frecvenţa sau gradul de acceptabilitate a structurilor contrase menţionate la a) şi b), subliniem că ele se justifică, sunt legitimate semantic şi gramatical, întrucât apar în aceleaşi condiţii cu modelul. Într-adevăr, „a se cuveni”, „a se cere”, „a se impune”, ca regente impersonale ale unei subiective, sunt sinonime cu „a trebui”, se comportă ca semiauxiliare de modalitate, exprimând „necesitatea” acţiunii din verbul următor, cu nuanţă imperativă variabilă. 

2. „A merita” se deosebeşte de „a trebui” atât semantic, cât şi gramatical. El este, în primul rând, un verb tranzitiv personal. În enunţul „Cartea merită să fie citită”, propoziţia subordonată (să fie citită) este o completivă directă, iar regentul poate sta la orice persoană: 

• Eu merit să fiu citit (lăudat etc). 
• Tu meriţi să fii citit (lăudat etc). 

Mai mult, „a merita”, ca verb tranzitiv, nu se poate întrebuinţa cu sens absolut, el reclamă prezenţa, reală sau subînţeleasă, a complementului direct în enunţ. Nu putem spune „Studenţii merită”, aşa cum spunem „Studenţii învaţă”. În dialog, în exprimările eliptice, excepţia este doar aparentă, deoarece complementul direct este, în mod obligatoriu, subînţeles: 

• — Merită Ion un premiu? — Merită! („un premiu”). 

Această particularitate a lui „a merita” (complement direct obligatoriu) este importantă. Prin suprimarea lui „a fi” din „Cartea merită să fie citită”, rolul de complement direct al subordonatei este preluat, în mod necesar, de verbul la participiu (citită – Cartea merită citită). Prin aceasta însă s-a ajuns într-o situaţie stranie: participiul acordat, care urmează schema funcţională a adjectivului, este plasat într-o poziţie sintactică (complement direct) cu care este incompatibil. Acesta este motivul pentru care limba literară a respins varianta prescurtată „Cartea merită citită”, ca pe o abatere de la regulile sintaxei româneşti. Anomalia semnalată aici este cu atât mai puţin tolerată când se manifestă la persoanele I şi a II-a: „Tu meriţi bătut”, „Eu merit lăudat” etc. 

Prin urmare, construcţiile corecte sunt: 

Cartea merită să fie citită

sau 

Cartea merită a fi citită

Observaţii:
a) Verbul „a merita” se foloseşte în limba română şi cu sens impersonal, ca

regent al unei subiective: 

• Merită să încercăm şi noi. 

Dată fiind calitatea de verb personal tranzitiv a lui „a merita”, cu care apare de obicei, subiectul subordonatei trebuie, în mod obligatoriu, plasat în interiorul subiectivei. Deplasarea subiectului în faţa regentului schimbă situaţia, mai ales când acesta este de persoana a III-a, iar predicatul subiectivei este la diateza pasivă: 

• Merita/să fie citită toată cartea (merita + subiectivă)
• Toată cartea merita/să fie citită (merita + compl. directă)

Dacă prima construcţie (şi interpretare) este uşor ambiguă, a doua variantă evită orice echivoc semantic şi gramatical. 

b) înlocuirea unei subordonate al cărei predicat este la diateza pasivă, cu participiul verbului respectiv, reprezintă un procedeu economicos şi productiv în limba română. Totul este ca funcţia rezervată participiului acordat să fie în concordanţă cu valenţele sintactice ale acestuia. Aşa cum am arătat deja, participiul urmează schema funcţională a adjectivului, de aceea refuză orice încadrare improprie. Cazul lui a merita + participiu nu este singular. De pildă, un verb ca „a aştepta” nu admite o variantă prescurtată, deoarece oferă participiului care substituie subordonata funcţii incompatibile cu statutul sintactic al acestuia (complement direct şi complement indirect): 

• El aşteaptă să fie invitat (c.d.)
• El se aşteaptă să fie invitat (ci.)

„El aşteaptă invitat” şi „El se aşteaptă invitat” sunt, din motivele arătate, inacceptabile. 

Cel mai adesea, participiile rezultate în urma unor transformări, cum sunt cele de mai sus, îndeplinesc funcţia de element predicativ suplimentar, determinată de dubla lor orientare: spre verbul din stânga (ca reprezentant al fostei subordonate) şi spre un nume (ca orice cuvânt cu comportament adjectival). 

Exemple: 

• El lasă să fie aşteptat. > El se lasă aşteptat.
• El consideră că a fost învins. > El se consideră învins. 
• Ea visa să fie invitată. > Ea se visa invitată. 

Se înregistrează chiar un abuz de elemente predicative suplimentare, dintre care unele se află la limita de jos a toleranţei: „El se vrea lăudat”, „El se cere tratat”, „Ea se dorea aleasă”. 

NOTA BENE! 

GALR plasează structura a merita + participiu în acelaşi tipar sintactic cu a trebui + participiu, atât ca mod de generare (amalgamarea regentei cu subiectiva şi suprimarea lui a fi), cât şi ca grad de acceptabilitate. În consecinţă, varianta primă din titlu (Cartea merită citită) are aceeaşi legitimitate ca modelul său (Cartea trebuie citită). Rezerva trebuie menţinută totuşi când este vorba de persoanele I şi a II-a („Meriţi bătută”, „Aş merita lăudată”). (G. Gruiță – Gramatica normativă)

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor și aparține Dictie.ro și Paginarium Publishing SRL. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.