Maria este AVOCAT sau Maria este AVOCATĂ?
1. În societăţile moderne, multe profesii, funcţii politice şi administrative au încetat să mai constituie apanajul exclusiv al bărbaţilor, fiind asumate şi exercitate şi de către femei. În consecinţă, limbile naţionale care cunosc categoria genului au fost puse în faţa necesităţii de a furniza termeni feminini corespun- zători şi o gramatica a utilizării lor. Limba română a dispus şi dispune de suficiente mijloace interne pentru a face faţă situaţiei. Sistemul său derivativ este activ şi bine reprezentat la capitolul sufixelor moţionale: „-ă”, „-iţă”, „-că”, „-oaică”, „- easă/-esă”, „-(toar)e”. De altfel, numeroşii termeni atestaţi în uz şi consemnaţi în dicţionare dovedesc vitalitatea şi productivitatea acestor mijloace de formare a variantelor feminine pentru clasa de substantive cu trăsăturile [+Agent], [+Uman]: atletă, bobinatoare, cercetătoare, deputată, directoare, doctoriţă, fi- ziciană, ingineră, inspectoare, învăţătoare, preşedintă, profesoară, sportivă, tractoristă etc. După crearea acestui bogat inventar de terminologie feminină, s-a produs un fenomen curios: reticenţa vorbitorilor faţă de aceste cuvinte, chiar o tendinţă de evitare a multora dintre formele feminine nou create. De pildă, cuvinte ca „avocată”, „conferenţiară”, „decană”, „lectoră”, „redactoare”, existente în dicţionarele noastre, se folosesc extrem de rar, unele aproape deloc. Această reacţie de respingere a variantelor feminine, când este vorba de profesii, funcţii, titluri, are cauze multiple şi se manifestă diferenţiat, în funcţie de mediul profesional, nivelul sociocultural, contextul lingvistic etc.
2. O cauză a reticenţei amintite ar putea-o constitui devalorizarea unor sufixe moţionale. De exemplu, „-easă” exprimă trăsătura [+ Agent] la derivate ca „bucătăreasă”, „croitoreasă”, „lăptăreasă”, care indică ocupaţii mai uşor accesibile, dar nu este atestată la profesiile care reclamă o instrucţie mai înaltă, în plus, la termeni ca „generăleasă”, „preoteasă”, „ministreasă/ministresă”, sensul agentiv lipseşte, aceste cuvinte indicând pe soţia celui care deţine un titlu, grad, funcţie etc. Din acest rol subordonat sau din specializarea pentru meserii de altitudine socială limitată, a putut apărea conotaţia minimalizatoare, uşor peiorativă a sufixului „-easă/-esă”, ca în „poetesă”, de pildă. O uşoară devalorizare cunoaşte şi „-iţă”, ca sufix moţional de agent, atât prin imprecizie semantică („hangiţă”, „băciţă”, „morăriţă” etc. pot fi interpretate şi ca „soţia celui care…”), cât şi prin sensul diminutival pe care îl sugerează, trimiţând mai degrabă la meserii „populare” („casieriţă”, „chelneriţă”, „șoferiță”). Apelative ca „doctoriţă”, „pictoriţă”, „sculptoriţă”, existente în limba română, nu contrazic constatările noastre, ci le confirmă prin frecvenţa lor redusă în raport cu varianta „masculin pentru feminin” (doamna doctor, Maria este un bun sculptor etc).
3. Între productivitatea sufixelor moţionale feminine şi cota de altitudine într-o imaginară piramidă a poziţiilor profesionale, sociale etc. există un raport de proporţionalitate inversă. Varianta feminină circulă tot mai puţin, pe măsură ce ne îndepărtăm de baza amintitei piramide. Elocventă în acest sens este situaţia unor cuvinte ca „asistentă”, „directoare”, „inspectoare”, „profesoară”, „secretară”, care au un tratament diferit, după importanţa socială a funcţiei la care se referă:
- „Maria este profesoară de gimnaziu”, dar „Maria este profesor universitar”.
Ea poate fi „directoarea” sau „secretara” şcolii, dar în cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării este „director” sau „secretar” de stat. De asemenea, poate funcţiona ca „asistentă medicală”, dar la facultate este „asistent universitar”.
Diferenţa de nivel amintită aici are în vedere două aspecte, ambele cu referire la vorbitori: unul cantitativ (reducere treptată spre vârf) şi unul calitativ (particularităţi culturale, lingvistice, psihologice). De exemplu, perechea „învăţător — învăţătoare”, în comparaţie cu „conferenţiar – conferenţiară”, are un „public” diferit, ceea ce înseamnă un alt destin. La nivelul primei perechi, presiunea sistemului, regularizarea prin analogie se efectuează cu mai multă uşurinţă. Vorbitorii care vehiculează curent aceşti termeni (învăţător – învăţătoa- re), mult mai numeroşi, nu numai că nu au motive extralingvistice să evite femininul, dar au, majoritatea, un simţ al genului mai direct, orientat nu spre funcţie, profesie, ci spre persoana care le exercită. Femeia care îi învaţă pe alţii este „învăţătoare”, în opoziţie cu „învăţător”, după modelul „muncitoare — muncitor”, fără niciun fel de reticenţă. La nivelul reprezentat de „conferenţiar – conferenţiară”, apar scrupule lingvistice, complicaţii psihologice (vezi punctele 4 şi 5, în continuare).
4. Evitarea femininului, în anumite situaţii, trebuie raportată neapărat şi la statutul semantic al acestuia, în comparaţie cu masculinul. Opoziţia masculin/feminin, la substantivele mobile, nu se reduce la opoziţia semantică dintre cele două sexe, ci la posibilitatea de a denumi exclusiv persoane de un singur sex (femininul) şi la absenţa acestei specializări excesive. În consecinţă, femininul este restrictiv, în timp ce masculinul poate avea şi un sens generic încorporat (masculin + feminin). Raportul dintre cele două genuri este de incluziune, femininul fiind mulţimea inclusă. Din această cauză, un enunţ ca:
- „Maria este cea mai bună ingineră din uzină”.
are un sens limitativ, restrângând sfera termenilor de comparaţie la persoanele feminine care posedă această calificare. Apelând la masculin („Maria este cel mai bun inginer din uzină”), superlativul are o altă valoare apreciativă, exprimă o supremaţie extinsă la întregul personal ingineresc al uzinei.
Caracterul încorporam, nonexclusiv al masculinului face ca în nomenclatorul meseriilor, funcţiilor, în schema posturilor etc., acesta să fie genul preferat, rezervându-i-se femininului un rol secundar, pentru ocupaţii exclusiv feminine. Un post indicat în statele de funcţii ale unei catedre universitare prin denumirea „conferenţiar” este disponibil pentru ambele sexe, pe când varianta „conferenţiară” ar exclude angajarea unui bărbat.
Din acelaşi motiv, adresarea cu masculinul („stimaţi telespectatori”, de exemplu) vizează ambele sexe, este nonrestrictivă şi suficientă.
Adăugarea femininului (şi „telespectatoare”) este superfluă. Desigur, alta este situaţia în cazul formulei „domnilor şi doamnelor” (sau invers), întrucât la aceste substantive specializarea semantică este exclusivă, exact ca la perechea bărbaţi —femei.
5. Preferinţa pentru masculin se poate explica şi prin motive de ordin psihologic, înseşi femeile, contestate adesea în privinţa disponibilităţilor pentru profesii, funcţii şi demnităţi înalte, preferă forma masculină a denumirii. Aceasta are prestigiul variantei generice, în care opoziţia de sex este anulată lingvistic. Oricât ar părea de straniu, în asemenea situaţii, renunţarea la feminin este în avantajul femeilor şi satisface aspiraţia acestora de a fi tratate nediscriminatoriu.
6. În general, se poate observa, referitor la fenomenul discutat, o diferenţiere între exprimarea scrisă şi cea orală. Comunicarea orală atenuează această suspiciune faţă de derivatele feminine existente şi nu şovăie să creeze forme noi („chirurgă”, „librăriţă”, „librăreasă”, „politiciană”, „rectoră” etc). Chiar şi în varianta scrisă a limbii, trebuie să facem deosebire între diferitele stiluri funcţionale. Cel gazetăresc, de exemplu, manifestă un spirit de conciliere în faţa acestor oscilaţii ale limbii, utilizând ambele posibilităţi (masculin/feminin) sau apelând la modelul analitic (femeie-pilot, femeie-chirurg). Acest ultim procedeu, destul de rar utilizat în română, acoperă pentru moment o lacună a limbii, rezolvă o dificultate a acesteia. Păstrând forma masculină a denumirii profesiei, dezambiguizează mesajul prin partea iniţială a cuvântului compus (femeie).
7. Revenind la întrebarea din titlu, putem spune că ambele formulări sunt corecte, cu precizarea că fiecare are anumite conotaţii stilistice, ceea ce presupune o adecvare la context. Cum s-a văzut, varianta cu masculinul este mai modernă, mai elevată, trădează un rafinament motivaţional (lingvistic, psihologic) specific unui anumit mediu socio-cultural. Ea reprezintă o tendinţă actuală destul de puternică, aceea de abandonare a femininului, în anumite condiţii. Trebuie precizat însă că utilizarea masculinului în locul femininului, când este vorba de indicarea funcţiei, profesiei, titlului, gradului, are anumite limite sintactice. Există poziţii sintactice care favorizează procedeul „masculin pentru feminin”, dar sunt şi funcţii care nu-1 acceptă. În prima categorie, favorizantă, putem include numele predicativ („Maria este avocat”), elementul predicativ suplimentar („Maria a venit ca avocat al apărării”), atribut pe lângă substantivele „doamnă şi domnişoară” („doamna avocat”, „domnişoara avocat”). În schimb, poziţia de regent al unui nume propriu feminin impune utilizarea femininului, adică un gen identic cu al determinantului:„ avocata Maria Popescu” (nu avocatul Maria Popescu), „inginera Ana Petrescu” (nu inginerul Ana Petrescu), „doctoriţa Aurelia Ionescu” (nu doctorul Aurelia Ionescu). Acest „acord” obligatoriu (regent – atribut) este impus de articolul definit. Soluţia eliminării articolului, pentru a face accesibil masculinul, există şi se apelează la ea mai ales în prezentări: „avocat Măria Ionescu”. Din păcate, deşi reprezintă o formulă uzuală, nu respectă regimul de articulare al substantivelor româneşti, de aceea este privită cu rezervă. Mai inspirată este sintagma inversată, în care apelativul apare ca apoziţie veritabilă şi nu trebuie articulat: „Maria Ionescu, avocat”. (G. Gruiță – Gramatică Normativă)
Adaugă comentariu