Istoria expresiei „La mulți ani!”

Iată o formulă de strictă actualitate. Dar nu ne mulțumim doar cu atât, ci vom încerca să aducem câteva observații cu privirea la istoria acestei expresii. Ce valoarea poate avea prepoziția „la”, cu care începe, și cum se analizează expresia, care nu are niciun predicat?

Punctul de plecare este în grecește: s-a zis într-o perioadă ceva mai veche EIS POLLA ETI, care a fost tradus cuvânt cu cuvânt prin „la mulți ani”, dar trebuie să notăm că în grecește prepoziția „eis” mai are și înțelesul de „către”, „spre”, prin urmare permite să se înțeleagă că e vorba de urarea „să trăiești mulți ani”. Într-un manuscris din 1784, publicat de M. Gaster, găsim formularea românească ÎNTRU MULȚI ANI!, mai apropiată de ideea primitivă.

Mai aproape de timpurile noastre grecii au ajuns să pronunțe mai scurt, SPOLLAITI și chiar SPOLLATI. În dicționare se găsește doar ultima formă, dar putem fi siguri că a existat și cealaltă, deoarece o găsim împrumutată în bulgărește, unde se zice în mod curent „spolaiti”, cu înțelesul de „mulțumesc”, cam așa cum la noi, ca mulțumire unui copil pentru vreun serviciu pe care mi l-a făcut, îi zicem „Să trăiești!” sau „Să crești mare!”.

Dar, fără să fie nevoie să căutăm mult prin datele oferite de limba română, vom găsi și la noi ceva asemănător: dacă bulgarii au împrumutat formula grecească, noi am tradus-o și din construcția „la mulți ani” am format un verb, care trebuie să fi sunat la început A MULȚĂNI, formă pe care, ce e drept, nu o mai găsim astăzi nicăieri. Se vede că cei care au auzit-o la început au avut impresia că e o pronunțare regională, cam de felul lui „dorn’i” în loc de „dormi”, pe linia pe care s-a ajuns la „a vorghi” pentru „a vorbi” sau la „a lichi”  în loc de „a lipi”. Aceasta dovedește în primul rând că foarte repede s-a ajuns să nu se înțeleagă că „a mulțăni” este egal cu a spune „la mulți ani”, pentru că dacă s-ar fi înțeles s-ar fi văzut că „n” este la locul său la sfârșitul verbului. Deci, ca să nu pară inculți, vorbitorii au schimbat pe N în M, având impresia că prin aceasta restaurează cuvântul în forma lui primitivă, așa că au renunțat, de exemplu, la pronunțarea „n’ercuri”, revenind la forma anterioară, „miercuri”.

Printr-o aventură similară cu „a mulțăni” a trecut și MIEL: de la forma latină AGNELLUS trebuia să se ajungă în românește la „mn’el”, dar vorbitorii au avut impresia că aceasta este o pronunțare dialectală (de felul lui „mn’ere” pentru „miere”) de aceea l-au suprimat pe „n”.

Nu este singurul necaz prin care a trecut verbul nostru. Din cauză că Ă neaccentuat este urmat de M, vocala a doua fost schimbată în U. Ca o paralelă se poate cita cazul latinescului FAMILIA, care într-o fază mai veche a limbii noastre a devenit FĂMEIE, apoi s-a ajuns la forme regionale ca FOMEIE, FUMEIE prin influența lui M asupra lui Ă. În limba literară a fost mai puternică altă influență, aceea a lui E din silaba următoare, care a provocat schimbarea în E a lui Ă din silaba inițială. Cam în același fel s-au petrecut lucrurile și cu „mulțăni”: sub influența lui U de la început, s-a schimbat în U și Ă din silaba doua. (Puțină gramatică – Al. Graur)

Dacă ai reușit să parcurgi aceste rânduri până la final: LA MULȚI ANI!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor și aparține Dictie.ro și Paginarium Publishing SRL. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.