În ultimii ani asistăm, cu îndreptățită îngrijorare, la „deteriorarea” continuă a limbii și vorbite, și scrise, și tot mai mulți oameni – de regulă, din medii pretins intelectuale și cultivate – se exprimă neglijent: vocabularul le este din ce în ce mai sărac și plin de clișee, multe cuvinte, mai ales neologisme, sunt fie rostite „după ureche”, fie adoptate din spirit de imitație, sintaxa frazei este deseori „siluită”, dispărând, alarmant, acordul cazual sau prepozițiile, punctuația este haotică, mai ales folosirea virgulei și a cratimei etc.
Astăzi vorbim despre INTERJECȚIE
Definiție
Interjecția (interj.) este partea de vorbire neflexibilă care sugerează (nu denumește), cu ajutorul unei intonații specifice și într-un anumit context, stări fizice și psihice sau imită sunete și zgomote din natură și care exprimă (nu denumește) expresia afectivă directă a atitudinilor, stărilor și reacțiilor omului față de realitatea înconjurătoare („Hapciu!”, „Zât! de aici”, „Di! căluțule!” etc.)
Sunt formate dintr-o vocală, o consoană, o silabă sau un număr redus de silabe, adesea repetate („o!”, „sst!”, „vai!”, „bâldâbâc!”). În cuprinsul lor pot apărea sunete sau grupări de sunete care nu apar în restul vocabularului („brr!”).
În ceea ce privește sensul, interjecțiile nu exprimă nici noțiuni, în felul în care exprimă cuvintele flexibile, nici raporturi, ca instrumentele gramaticale. Deoarece majoritatea lor nu au conținut noțional, în situații determinate ele pot avea un sens mai bogat decât un cuvânt obișnuit, înlocuind o întreagă propoziție.
Clasificare
interjecții moștenite (transmise, probabil, din străromână și din latină): ah! aho! au! boc! balang! bâr! cea! dang! ehei! fâș! gâl! hei! jap! leop! oleoleo! măi! nea! pleosc! scârț! tronc! țac! uf! vâj! zbrr! vai! zău! etc.
interjecții neologice (pătrunse din alte limbi): aleluia! amin! of! (oh!) – din (slavă); aferim, aman, bre, haide, halal, haram (turcă); bogdaproste, huideo, ia, iată, na (bulgară); pașol, útiu (uti) (rusă); țíbă (cu care se alungă câinii) (ucraineană); alo, aport, marș (franceză); basta! bravo! (italiană și franceză); stop! ( din engleză prin filieră franceză).
interjecții formate din substantiv sau din verb prin conversiune: fa (fă) < fată; drace! < drace; doamne! < doamne.; păi < apoi; poftim! < poftim.
interjecții simple (alcătuite dintr-o singură unitate de expresie): vai, of, na, bravo! aho! hăi! pac! trosc! zdup! etc.
interjecții compuse (alcătuite din două sau mai multe unități de expresie – interjecții diferite): balanga-langa! cioc-boc! haida-de! hăp-șa! hei-rup! hodoronc-tronc! șart-part! tronca-tranca! tropa-leopa! trosc-pleosc! etc.
interjecții care sugerează o stare fizică sau o stare emoțională: a! adio! ah! aha! au! brr! bravo! de! ehe! ei! ha! halal! huo! măre, o! of! ptii! sâc! uf! ura! vai! etc.
interjecții care sugerează o stare volițională: aho! alo! aport! bâr! bre! cea! dii! fa, hai, hăis! iată, marș! măi! na! nani! pardon! poftim! sst! stop! uite, zât! etc.
interjecții de tipul onomatopee: boc! bang! behehe! bâldâbâc! buf! câr! clanț! cotcodac! cucurigu! crau! cucu! gogălț! groh! ham! haț! hârști! mâr! oac! pac! pleosc! sfârr! teleap! trop! țâști! zdronc! etc.
interjecții dependente (intră în relație cu un element regent, îndeplinind pe lângă acesta o anumită funcție sintactică – nume predicativ, atribut interjecțional, complement direct, complement circumstanțial de mod): „E vai de tine!”, „Era o iarnă… hehe!”, „Și am auzit odată oh!”, „Mergea lipa-lipa pe drum”, „Și caii mergeau teleap-teleap-teleap!” etc.
interjecții independente (cu valoarea unei propoziții independente neanalizabile, folosită ca răspuns la o propoziție interogativă): „E adevărat ce am auzit? – Zău!”; „Și ai rezolvat? – Aș!) sau (au valoarea unor enunțuri nepropoziționale) „O! brad frumos”, „Of! Am greșit.
interjecții cu distribuție unidirecțională (se combină, pe rând, cu câte un singur termen, în cadrul aceleiași propoziții): adio! vai! hai! na! uite, poci, trosc! zvâc! etc.
interjecții cu distribuție bidirecțională (se combină simultan cu doi termeni, întocmai ca o copulă în cadrul aceleiași propoziții): iată, iacă (iaca) și iacătă.
interjecții specializate (specifice) (cu folosire specifică, bazată pe un sens unic, fundamental): adio! (regretul), aferim! (aprobarea), halal huo! (disprețul), hm! (îndoiala), sâc! (satisfacția), ura! vivat! (entuziasmul, bucuria); alo! haț! haide! mersi! nani! pardon! stop! bâr! cea! hăis! marș! odâr! zât! buf! cotcodac! pitpalac! ham! plici! puf! sforr! țuști! zvrr! etc.
interjecții cu valori multiple (nespecifice) (cu mai multe folosiri, în funcție de contextele variate în care apare): ah! (durere, milă, deznădejde, teamă, nostalgie, regret, ciudă, satisfacție, îngâmfare, dispreț, admirație, dorință fierbinte etc.), mă (amenințare sau nemulțumire – adresare) etc.
interjecții copulative (cu rol de copulă în structura unui predicat nominal sau în regenta unei subordonate predicative): iată, iacă (iaca) și iacătă („Un creion, două caiete și șase manuale, iată conținutul penarului”; „Multe nopți nedormite – iată ce înseamnă sacrificiu!”).
interjecții predicative (cu funcție de predicat interjecțional într-o propoziție): haide, ho! iată, na! poftim! uite! etc.; „Uite, ce să facem, am fost la film”; „Ho! nu mai înainta, că vei lovi mașina din față”; „Poftim datoria înapoi!”;
locuțiuni interjecționale: Doamne ferește!, păcatele mele!, pe naiba! etc.
interjecții care redau o senzație fizică sau o stare sufletească:
În mod teoretic, toate reacțiile afective pot fi exteriorizate cu ajutorul interjecțiilor. Cu toate acestea, numărul interjecțiilor nu e deosebit de mare, deoarece, cu excepția câtorva cazuri, prin aceeași interjecție pot fi redate mai multe stări sufletești sau senzații:
durere: au! ah! of! phu! uf! vai! văleu!
frig: bruh! brr!
oboseală: uf! vai!
teamă, spaimă: ah! aoleo! brr! hait! vai!
nemulțumire: dec! eh! na! of! ţţ!
dispreț: ptii! ptiu! halal!
saturație, plictiseală: uf! ei!
mâhnire: a! of!
supărare, amărăciune, deznădejde: a! vai! oh!
ciudă, necaz: iii! phii! ti! uf!
amenințare: auleo! vai!
regret: auleo! de! hei! măre! o! uu! vai!
nostalgie: ah! ehe! vai!
îndoială, nesiguranță: de! hm!
nerăbdare: of! vai!
mirare, uimire, surpriză: aa! au! bre! ha! ira! mă! măre! o! oho! phii! ptiu!
satisfacție: a! ah! ha! o! sâc! aha!
admirație: a! ah! bre! ehe! mă! măre!
entuziasm, aprobare: aferim! bravo! ura!
Ortografia și punctuația interjecțiilor
Interjecțiile compuse prin contopire se scriu ca atare: iacă!, iacătă!, haide!, tralala! Etc.
Interjecțiile compuse cu cratimă se scriu ca atare: tic-tac!, haida-de!, nani-nani!, tronca-tronca! Etc.
Interjecțiile compuse din elemente rimate se scriu cu cratimă: cioca-boca!, hodoronc-tronc!, trosc-pleosc” etc.
După interjecții, în general, se pune semnul exclamării: „Hai! spuse tata.”, „Vai! am uitat.” etc.
După interjecții repetate se pune virgulă: „Ei, ei, ei! ce vremuri ați apucat voi!” etc.
După interjecția urmată de un verb la imperativ sau la conjunctiv cu valoare de imperativ nu se pune virgulă, pentru că alcătuiesc împreună o parte din propoziție dezvoltată neanalizabilă, adică un predicat verbal dezvoltat: „Ia du-te de aici!”, „Hai vino!”, „Ia să vedem!” etc.
După interjecția însoțită de un imperativ se pune virgulă: „Doamne, dă-ne sănătate!”, „Măi, închideți geamul!”, „Hei, vino până aici!”, „A, dă-mi și mie un fursec!” etc.
Substantivizarea interjecțiilor
Sunetul caracteristic emis de câine este reprodus în dicționare prin interjecția simplă „ham”. Lătratul câinelui, perceput ca un sunet repetat, este redat de obicei prin interjecția repetată „ham, ham”. Același zgomot, perceput de data aceasta ca o unitate, poate fi exprimat prin „ham-ham”, interjecție compusă, devenită substantiv în limbajul copiilor minim cu sensul „câine”.
Cel mai adesea interjecțiile sunt substantivizate: tic-tacul ceasornicului, un cioc-cioc în ușă, oricâte hei-rup-uri sau chiar expresii de genul „a fi o treancă-fleancă” cu sensul de „a fi om de nimic”. De exemplu, „ping-pong” (tenis de masă) și „tam-tam” (instrument muzical) sunt împrumutate ca substantive din franceză, iar dinum-danum (vezi și „dinumdánam”) (ospăț, petrecere) din maghiară.
Top 3 interjecții demult uitate
PREMELEGE!: interjecția nu e înregistrată de niciunul dintre dicționarele noastre, dar e cunoscută de Sadoveanu, probabil din limba vorbită („Știi și tu povești, Altîn-Ghiul? – Știu, măria-ta! – Premelege! place-mi să te ascult, spune.). Ea provine, desigur, de la expresia „p(r)e legea mea” pentru a întări cele spuse de cineva. Formația este semianalizabilă, prima parte nemaifiind clară.
VAIDE!: dintr-o interjecție și o prepoziție s-a format interjecția compusă „vaide!” (pornindu-se de la contexte ca: vai de noi, vai de păcătoși etc.), întâlnită numai în limba veche. În secolul al XVI-lea această interjecție forma o unitate ai cărei termeni nu mai erau analizați separat, deoarece apare urmată de propoziția „de” – vaide.
SĂRACANDEMINE! (cu variantele: ăracandemine, hăracandemine, ărăcandemine, aracandemine) este o interjecție întâlnită în limba populară, întrebuințată de cineva care e impresionat de o veste sau de o întâmplare neașteptată și neplăcută. Este compusă din săraca+mi+de+mine (cu reducerea lui „mi” la „n” din cauza lui „de” următor.
📕MANUALUL DE DICȚIE „ȘASE SAȘI ÎN ȘASE SACI” POATE FI CUMPĂRAT ACCESÂND ACEST LINK.
📕CARTEA „613 GREȘELI GRAMATICALE” POATE FI CUMPĂRATĂ ACCESÂND ACEST LINK.
Dacă vă doriți o comunicare corectă și îngrijită în limba română, încercați să țineți cont de sfaturile de mai sus.
🔍🔍🔍 Pentru mai multe capcane lingvistice, accesează categoria:
CUM E CORECT?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor și aparține Dictie.ro și Paginarium Publishing SRL. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
Vizualizari : 4698
Adaugă comentariu