Hipercorectitudinea în limba română

Hipercorectitudinea în limba română
Facebooktwitterlinkedinmail

Poți greși din dorința de a fi extrem de corect? Se poate. Limba română ne arată că dacă nu cunoaștem regulile și normele limbii în profunzime, riscăm să greșim, oricât de corect ne dorim să scriem și să vorbim. Așadar, putem comite o greșeală din dorinta de a evita altă greșeală.

 

Definițe

Conform DEX, hipercorectitudinea reprezintă o greșeală de limbă care constă în folosirea de forme hipercorecte, datorită efortului conștient al vorbitorilor de a se conforma mecanic normelor limbii literare. Poate fi cunoscut și sub numele de hiperurbanism, dar, unii lingviști nu sunt de acord cu sinonimia totală dintre aceste două cuvinte.

Corectitudinea lingvistică presupune respectarea atât în exprimarea scrisă, cât și în cea orală, a normelor literare ale unei limbi. Această normă literară propune și fixează regulile exprimării corecte pentru o comunicare cultivată și îngrijită.

 

Cum s-a format „hipercorectitudine”

Hipercorectitudine s-a format prin alăturarea prefixului „hiper-” cuvântului „corectitudine”. Prefixul „hiper-” înseamnă „foarte/excesiv de”, deci, în mod normal, am spune că hipercorectitudinea este un lucru bun. Paradoxal, hipercorectitudinea este o abatere lingvistică, sau „o greșeală făcută din grija de a evita altă greșeală” (Tatiana Cazacu). Așadar, putem vorbi despre extrema dorință a unor vorbitori de a respecta normele literare. Dar ei nu le înțeleg pe deplin regulile, deci, prin urmare, nu le aplică și nu le folosesc cum trebuie.

 

De multe ori, cuvântului „hipercorectitudine” i se alătură cuvântul „hiperurbanism”. Însă, după părerea unor lingviști, cuvintele nu sunt sinonime în totalitate. Explicația lor ar fi că „hiperurbanism” se referă la neologismele care nu sunt adaptate ortografiei fonetice specifice limbii române. Prin urmare, ele apar deformate (atât din punct de vedere al expresiei, cât și din cel al pronunției) din cauza analogiilor eronate.

 

Principalele cauze care duc la hipercorectitudine

  • necunoașterea normelor limbii române;
  • cunoașterea limitată a normelor limbii române;
  • analogiile eronate;
  • confuziile lingvistice;
  • teama de a greși;
  • conformarea mecanică regulilor limbii române;

 

Clasificare

Hipercorectitudinea fonetică

⮕ Pronunțarea formelor verbului a fi: ești, este, eram, erai, era, eram, erați, erau și a formelor pronominale: eu, el, ea, ei ele fie cu „e” deschis, fie cu „i” apăsat.

⚠️ Pronunțarea acestor forme se realizează cu „i” scurt, semivocalic: ieu, ia, ieram, ierau etc.

⚠️ Normele literare impun pronunția formelor verbului a fi și a pronumelor care încep cu „e” să se rostească prin preiotare (iodizare): „ie”. Iodizarea se referă la palatalizarea unei consoane sub influența unui iot/apariția unui iot înaintea unei vocale anterioare la început de cuvânt sau de silabă. Se mai întâlnește și sub denumirea de iotacizare, iotacism.

⚠️ Dacă ne referim la substantivul format prin conversiune „eul”, atunci pronunția se face cu „e”.

 

⮕ Pronunțarea cuvintelor care încep cu „e” cu varianta „ie”: iecou (în loc de ecou), ielegant (în loc de elegant), iestetică (în loc de estetică) etc.

⮕ Pronunțarea anumitor toponime și antroponime: Bruxelles (pronunțat Brüksel, nu Bruxsel), Eiffel (pronunțat Efél, nu Aifăl), Nobel (pronunțat Nobél, nu Nobăl), Rio de Janeiro (pronunțat Rio de Janeiro, nu Rio de Haneiro, deoarece limba spaniolă și limba portugheză au convenții grafice diferite).

 

Hipercorectitudinea grafică

⮕ Scrierea unor expresii latinești: magna cum laude (de multe ori întâlnim pe diplome sau lucrări de doctorat scris „magna cum laudae”, deoarece vorbitorul știe că în latină „ae” se pronunță „e”); numai că prepoziția latinească „cum” se construiește cu ablativul care se termină în „e”, deci „laude” nu „laudae”.

⮕ Scriea anumitor neologisme:

  • Limba germană

Cuvintele împrumutate din limba germană impun scrierea şi pronunţarea lui „s” (de la începutul cuvintelor) ca „ş”: şpan, şpaclu, şperţ, şperaclu, şpiţ etc. Din nefericire, aceată regula s-a aplicat și altor cuvinte din cauză că vorbitorii nu s-au preocupat și de cultivarea propriei limbi. Așa au apărut: ştres, ştat (de plată), ştart, şprint, spray (pronunțat ca „şprei”) etc.

Substantivul „stecker” (limba germană) are în limba română varianta de „ştecăr”, nicidecum „ştecher”.

Cuvântul „blitz” prezintă două variante fonetice în limba română, deşi DOOM recomandă forma „bliţ”, nu forma etimologică „blitz”.

 

  • Limba franceză

Cuvintele împrumutate din limba franceză, au drept regulă ca s-ul intervocalic să se scrie „s”, dar să se pronunţe „z”. Dar unii vorbitori aplică această regulă şi în grafia limbii române: prizmă, premiză, dizertaţie, dizident etc. Aceşti termeni franţuzeşti se scriu cu doi s (redus la un singur s în limba română).

Cuvântul „merci” îl întâlnim frecvent în exprimarea scrisă actuală sub forma etimologică, deşi cuvântul a fost adaptat și sistemului fonetic al limbii române, prin varianta „mersi”.

Deseori, românii fac false analogii și, în acest fel, deformează cuvintele: „bleumaren” în loc de „bleumarin” (din fr. bleu marine).

⮕ Alte exemple: piftea în loc de pitfea (turc. Köfte)

 

 Concluzie

Este important să ne preocupe limba română și normele acesteia. Hipercorectitudinea rămâne până la urmă o greşeală, o eroare lingvistică, drept consecinţă a altei abateri, de multe ori, mult mai gravă decât cea iniţială. Așadar, înainte să vorbim, să ne documentam și apoi cu siguranță nu va mai exista teama de a greși.

Facebooktwitterlinkedinmail

Adaugă comentariu

Adresa de e-mail nu va fi publică. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *