Dialectele limbii române

Dialectele limbii române
Facebooktwitterlinkedinmail

Limba română nu este o limbă ușoară, dar, cu siguranță, este o limbă cu multă poveste și istorie. Deși pare că vorbim cu toții aceeași limbă, se pare că nu este așa. Istoria a creat niște bariere și, în funcție de locurile pe unde s-au perindat vorbitorii, întâlnim graiuri diferite. Pe unele le putem înțelege, pe altele nu. Cert este că limba română este o limbă complexă, frumoasă și plină de poveste.

 

↘ Dialectologie

Dialectologia (din greacă: διάλεκτος, dialektos „dialect”; și -λογία, -logia „știință”; însemna la început „dialog, conversaţie”, iar mai tîrziu „varietate dialectală”) este o ramură a lingvisticii care studiază și descrie variațiile teritoriale ale limbii: dialectele, subdialectele, graiurile, subgraiurile. Ca parte integrantă a istoriei limbii române, dialectologia arată cum au luat naștere aceste ramificații teritoriale ale limbii comune, cum au evoluat în istoria limbii și care este raportul lor față de limba literară.

Obiectul disciplinei numite dialectologie este compus din:

  • dialecte (variaţiile observabile pe teritoriul ţării)
  • subdialectele (graiuri) româneşti (deosebiri de grai, de la o regiune la alta, sub raport fonetic, gramatical, lexical)

 

În dezvoltarea istorică a limbilor au loc două procese:

  • de diversificare a limbii;
  • de unificare a limbii.

 

Dialectele iau naştere în urma procesului de diversificare a limbii şi sunt datorate diferenţierii teritoriale a societăţii şi apartenenţei vorbitorilor unor categorii sociale diferite. Astfel, vorbim de două dimensiuni ale variaţiei lingvistice – geografică şi sociologică-, variaţii care aparţin planului sincronic, dar şi de o a treia dimensiune, cea cronologică, aparţinând planului diacronic, care urmăreşte variaţia lingvistică a unei limbi de la o epocă la alta. În consecinţă, se poate vorbi despre o dialectologie descriptivă (sincronică) şi despre una istorică (diacronică).

 

 

↘ Dialectologia sincronică

Dialectologia sincronică descrie stadiul la care se află o unitate teritorială la un moment dat, analizează şi descrie structura dialectală a unui anume idiom, stabileşte subunităţile teritoriale, descrie fiecare unitate în parte – evidenţiind particularităţile fonetice, gramaticale şi lexicale – şi stabileşte raporturile reciproce dintre limba literară şi variantele teritoriale ale limbii.

 

↘ Dialectologia diacronică

Dialectologia cercetează şi explică evoluţia istorică a faptelor dialectale (evoluţia sunetelor, a formelor gramaticale, a cuvintelor şi a sensurilor acestora), urmăreşte modul cum s-au constituit în timp, cum evoluează limba literară, pătrunderea şi (non)stabilizarea lor în limba literară sau comună, ţinând cont şi de factorii extralingvistici (istorici, geografici, demografici, culturali, sociali şi politici) care au determinat diferenţierile dialectale.

 

În funcţie de metodele întrebuinţate în vederea interpretării faptelor de limbă regionale, vorbim de diferite moduri de a privi şi a descrie varietatea dialectală:

  • dialectologia tradiţională – preocupată de descrierea deosebirilor dintre variantele teritoriale ale limbii, cu accent pe nivelurile fonetic şi lexical;
  • dialectologia structurală – vede în dialecte şi graiuri sisteme lingvistice cu mod de funcţionare propriu şi îşi propune o analiză interlingvistică între graiuri şi dialecte, evidenţiind atât deosebirile, dar şi asemănările dintre ele;
  • dialectologia transformaţională – pornind de la o serie de ipoteze „reguli”, încearcă să dea o descriere care să evidenţieze caracterul infinit al limbii, al dialectului sau al graiului, concepute ca sisteme de posibilităţi.

 

↘ Dialecte românești

Desprinderea succesivă şi deplasarea spre alte regiuni ale unor grupuri de vorbitori, a dus la apariţia celor patru dialecte româneşti:

  • Dacoromân – în Dacia istorică;
  • Aromân – în sudul Peninsulei Balcanice (Grecia, Macedonia, sudul Albaniei şi Bulgaria, arar în România);
  • Meglenoromân – în sudul Bulgariei şi nordul Greciei, pe valea râului Vardar, în regiunea numită Meglenia; vorbitorii acestui dialect sunt urmaşii românilor din Imperiul Romano-Bulgar;
  • Istroromân – vorbit azi în Peninsula Istria din Croaţia ( inițial denumit dialect rotacizant, din care se va dezvolta ulterior dialectul morlac și mai târziu, dialectul istroromân).

 

↘ Subdialectele (graiurile) românești

Graiurile limbii române sunt acele particularități ale limbajului popular, care se manifestă în diferite zone geografice ale țării. Graiurile sau subdialectele limbii române sunt: muntean, moldovean, bănățean, crișean și maramureșean și se vorbesc în provinciile de la care provin și numele lor.

Subdialectele (graiurile) dialectului dacoromân urmăresc harta provinciilor istorice: Moldova, Muntenia, Ţara Românească, pentru că se pare că Transilvania nu ar avea un dialect sau un grai propriu, diversele ei regiuni grupându-se, din punct de vedere lingvistic, cu regiunile învecinate din celelalte provincii.

Graiurile românesti se deosebesc unele de altele prin trăsăturile fonetice și lexicale care le și particularizează. De exemplu, în Moldova și în Banat consoanele „ci”, „gi” se rostesc „s”, „j”, iar consoanele „p”, „b”, „f”, „v”, „m” urmate de „i” se pronunță „chi”, respectiv „ghi”, „hi”, „ghi” (i, ji), „ni” (ex. „picioare = chișoare”).

Se spune „porumb” și „zăpadă” în Muntenia, dar  „păpușoi” și „omăt” în Moldova, pe când în Transilvania aceleași cuvinte sunt numite „cucuruz” și „nea”.

Spre exemplificare, iată câţiva termeni lexicali specifici cu o mare circulaţie în ariile dialectale:

 

Boltă – Banat, Transilvania

Dugheană – Moldova

Prăvălie – Muntenia

 

Bumb – Banat, Moldova, Muntenia

Nasture – Moldova, Muntenia, Dobrogea, sudul Transilvaniei

 

Cârciumă – Muntenia, Oltenia, Dobrogea

Crâşmă – Moldova

Făgădău – Ardeal

 

Glod – Moldova, nordul Transilvaniei şi Dobrogei

Im – Banat, Hunedoara

Imală – Banat, Crişana

Noroi – Muntenia, Banat

Tină – Oltenia

 

Pită – Ardeal, Bucovina

Pâine – restul teritoriului

 

 

↘ Dialectul dacoromân

În graiurile dialectului dacoromân se observă o „înfrăţire” teritorială a cuvintelor, în hotarele în care au stat de-a lungul vacurilor cele trei ţări române: Moldova, Transilvania şi Ţara Românească (în care s-au aflat vremelnic, şi Banatul, Almaşul şi Făgăraşul, respectiv, Dobrogea); pe da altă parte se remarcă distanţa dintre cuvinte (parcă nu s-ar cunoaşte unele pe altele) (ex: glod, im, imală, noroi, tină) şi-n acelaşi timp, unitatea până la identitatea a altora (ex. pită, pâine).

 

↘ Dialectul aromân

Dialectul aromân (utilizat în 1932 de circa 300.000-350.000 de vorbitori) este cel mai arhaic dialect, având o fizionomie ce coincide cu cea a Românei comune. Cultura şi spiritualitatea bogată a aromânilor (de altfel, singurii români sud-dunăreni care au un trecut cultural) s-a răspândit pe ambele maluri ale Dunării. Remarcabilă este dorinţa acestora de a evidenţia apropierea structurală dintre dialectul aromân şi cel dacoromân. Apropierea este evidentă şi-n exemplele următoare:

  • „Cáplu faţi, caplu tradi” (Capul face, capul trage)
  • „Mintea veadi, ocli nu ved” (Mintea vede, ochii nu văd)
  • „Katra creapi, s-omlu nu creapi” (Piatra crapă şi omul nu crapă)

 

↘ Dialectul meglenoromân

În ceea ce priveşte dialectul meglenoromân, ca cel aromân, cu care este asemănător – tipologic – dar care suportă, în plus, influenţa puternică a limbii bulgare – el continuă româna comună din sudul Dunării.

Totuşi, meglenoromânii sunt singurii dintre vorbitorii dialectelor româneşti care şi-au pierdut numele etnic de români. Ei îşi spun vlaşi, termenul având aceeaşi origine cu vlah, iar populaţiile din jur îi mai numesc şi megleniţi; unii dintre ei au fost convertiţi la mahomedanism.

Independent de intenţia vorbitorilor – de a se „scufunda” în marea slavă ce-i înconjoară – apropierea expresiei şi a structurii de dialectul dacoromân (şi, deci, şi de cel istroromân) este evidentă:

  • „Capu faţi, capu trazi” (Capul face, capul trage)
  • „Pera sup per cadi” (Para sub păr cade)
  • „S`ondili apu nu si faţi” (Sângele apă nu se face)

Deja putem întrezări o concluzie: slavii i-au cucerit pe dacoromâni, fără a se folosi prea mult calea armelor ci convieţuind cu ei, mai mult paşnic, bine cunoscută fiindu-le calitatea şi capacitatea de a organiza viaţa obştilor autohtone în forme superioare de tipul cnezatelor, voievodatelor.

 

↘ Dialectul istroromân

Dialectul românesc cu cel mai mic număr de vorbitori este cel istroromân. Istroromânii sunt răspândiţi în Peninsula Istria (aparţinând astăzi Croaţiei), în apropierea Mării Adriatice, la nord şi la sud de Monte Maggiore.

Numiţi şi „vlahi”, „morlaci”, „cici”, „rumeri”, istroromânii au ca ţară de origine răsăritul. În ultimul timp a fost avansată şi ideea unei poligeneze a istroromânilor, prin venirea, după secolul al XIV-lea, a unor elemente româneşti din partea de nord şi sud a Dunării.

Este de presupus că dialectul istroromân se va stinge odată cu ultimii săi vorbitori, ori se va menţine ca instrument de comunicare, prin eforturile conjugate ale autorităţilor croate şi române, în condiţiile în care paşi importanţi în această direcţie au fost, deja, făcuţi. În faţa iminentei extincţii, un cuvânt de spus îl are şi dimensiunea religioasă a acestei comunităţi.

Deşi împrumută masiv din croată, slovenă şi italiană, lexicul acestui dialect poartă încă frumuseţea chipului matern: limba română.

Exemplu:

  • „Bate fl`eru pira-i câd” (Bate fieru cât e cald).
  • „Metura nove meture bine” ( Mătura nouă mătură bine)
  • „După gustu lu ât nu.ţ la mul`ere” (După gustul altuia, nu-ţi lua soţie).
  • „Nu-ţ pure nâsa iuve nu-ţ cuhe ola” (Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala)

 

Iată varianta instroromână a „Rugăciunii Domnești” – „Tatăl nostru” dintr-o lecție de limba română a prof. Ion Popescu-Sireteanu.

 

                                                         Tatăl nostru:

 

 

Istroromână                                                                                    Română

 

Ţåţe nostru car le şti în ţer,                                                 Tatăl nostru care eşti în ceruri,

neca se sveta nomelu Teu.                                                  sfinţească-se numele Tău.

Neca venire craliestro To.                                                  Vie Împărăţia Ta.

Neca fie vol`a Ta, cum în ţer,                                           Facă-se voia Ta, precum în cer,

aşa şi pe pemint.                                                                  aşa şi pe pământ.

Pera nostre saca zi                                                           Pâinea noastră cea de toate zilele

de nam astez.                                                                    dă-ne-o nouă astăzi.

Odproste nam dutzan,                                                    Şi ne iartă nouă păcatele noastre,

ca şi noi odprostim a lu nostri dutznici.                       precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.

Neca nu na Tu vezi en napastovanie,                            Şi nu ne duce pe noi în ispită,

Neca na zbăveşte de zvaca slabe.                                     ci ne izbăveşte de cel rău.

 

 

 

Iată, de asemenea, o altă serie de texte din  lucrarea  prof. Corneliu Beda – „Aromânii”, unde remarcăm cât de asemănănatoare este  limba vorbită de românii de la nord şi sud de Dunăre.

 

↘ Concluzii:

  • în marea familie a limbilor indoeuropene, grupul limbilor latine se bucură de o înrudire atât de mare încât, anumite unităţi lingvistice (morfo-sintactice) parcă ar fi variante, graiuri sau cel puţin dialecte ale aceleiaşi limbi;
  • asemănarea limbilor latine suportă încă o explicaţie: deplasarea masivă (pentru acea vreme, fără precedent, chiar) a populaţiei autohtone la marginile Imperiului – şi înlocuirea lor cu „străini” de loc; contrar aşteptărilor, în locul dezrădăcinării – deci a unei vizate divizări spre a conduce mai uşor – s-a produs o împropriere a dacilor („cei mai viteji dintre traci”) în zonele nespecifice, devenind liantul popoarelor cucerite în devălmăşie de români;
  • dialectele limbii române (cele patru anterior menţionate), indiferent de influenţele slave respectiv de ordin religios, mărturisesc o sursă comună – dincolo de latina vorbită: o limbă română populară cu identitate de sine stătătoare, mult anterioară perioadei recunoscute de unii lingvişti;
  • oralitatea specifică spaţiului cultural şi religios balcanic face ca anumite trăsături – marcă a identităţii – să supravieţuiască peste unitatea de timp recunoscută.

 

 

Facebooktwitterlinkedinmail

Adaugă comentariu

Adresa de e-mail nu va fi publică. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *