Cum învață copiii să vorbească

Cum învață copiii să vorbească

Copilul se naște cu un creier care are capacitatea de a achiziționa graiul omenesc. Dar acest lucru trebuie să-l învețe și îl învață de la oamenii din jurul său. Fără acest proces lent de învățare copilul nu reușește să vorbească, iar învățarea se face prin imitarea sunetelor și a mișcărilor organelor fonatorii pe care le fac oamenii care-l învață. Copilul învață să recunoască obiectele, să știe semnificația lor, înainte de a învăța să vorbească. Acest lucru îl știu și animalele superioare: un câine, de exemplu, știe să se ducă să bea apă acolo unde o are pregătită, știe să recunoască vasul în care i se dă de obicei mâncare etc. Copilul învață semnificația anumitor cuvinte simple, înainte de a ști să vorbească. Câinele poate și el învăța să execute anumite ordine verbale simple.

S-ar părea deci, la o primă vedere, că între copilul mic care începe să vorbească și câine nu ar exista mari deosebiri. Totuși, aceste deosebiri sunt foarte mari căci la copil se dezvoltă ușor un al doilea sistem de semnalizare în care cuvântul auzit și apoi pronunțat capătă rolul unui semnal pentru un grup din ce în ce mai mare de obiecte, pe când la câine cuvântul auzit nu are decât rolul unui sunet oarecare semnalizator al unei anumite acțiuni, rolul unui excitant condițional prin primul din primul sistem de semnalizare. La copil se dezvoltă treptat, grație celui de-al doilea sistem de semnalizare, abstractizarea și generalizarea, baza formării noțiunilor și a gândirii. În momentul în care copilul începe să vorbească, el lasă animalul cu mult în urma lui. Animalului îi lipsesc structurile cerebrale complexe ale creierului uman care i-ar permite acestuia să-și dezvolte vorbirea și gândirea.

Cum a apărut vorbirea omului

De remarcat că cel mic are o ușurință cu totul particulară în a „învăța” vorbirea. Creierul lui are o mare plasticitate. Astfel, dacă un copil de 3-4 ani, care știe să vorbească destul de bine, capătă o boală a creierului care produce leziuni ale centrilor vorbirii din lobul temporal, el va putea totuși, după un anumit timp, să-și recapete vorbirea normală datorită faptului că restul creierului, rămas normal, preia funcțiile zonei vorbirii care a fost distrusă. Acest lucru nu este posibil însă la omul adult. Leziunea zonei vorbirii la adult produce tulburări de vorbire persistente, iremediabile, restul creierului lui nemaiavând posibilitatea să intervină în mod compensator.

În al doilea an de viață vorbirea copilului constă în cuvinte–frază, adică cuvintele reprezintă în mod prescurtat sensul unei mici propoziții. În mod progresiv copilul ajunge să pronunțe două, apoi trei cuvinte împreună. La sfârșitul celui de-al treilea an apar cele trei elemente fundamentale ale propoziției: subiectul, verbul și obiectul. Copilul se servește și de unele pronume și începe să întrebuințeze pluralul.

Se pot distinge două categorii de copii după felul în care achiziționează vorbirea:

tipul imitativ: copiii învață mai repede și mai exact limba cu mai puține stâlciri, cu mai puține deformări, apreciate pe nedrept de către adulți ca fiind deosebit de nostime.

tipul creativ: copiii sunt tentați să elaboreze o pronunțare proprie, originală, uneori un fel de jargon propriu.

Pronunțare este la copil în esență un proces imitativ și maximul de capacitate imitativă în această privință se situează între vârsta de 4 și 8 ani. Între 6 și 8 ani copilul a dobândit complet și definitiv modul și capacitățile de pronunțare, toate formele limbii materne. De la vârsta de 6 ani înainte, copilul este în stare să-și îmbunătățească repede vocabularul și de la 9 ani înainte acest proces devine și mai pronunțat, îmbogățirea vocabularului făcându-se mai repede.

 

Vorbirea și gândirea

🗣 Cuvânt versus gândire

Nu cunoaștem azi toate lucrurile cu privire la mecanismele cerebrale care stau la baza gândirii precum și a relațiilor dintre cuvânt și gândire. Este foarte probabil că atât vorbirea, cât și gândirea sunt procese la care iau parte un foarte mare număr de informații nu numai din scoarța cerebrală, ci din întreg creierul. În timpul vorbirii și al gândirii scoarța cerebrală trebuie să se găsească într-o stare de maximă funcționalitate, să fie foarte prezentă, foarte trează. Alte procese neurofiziologice a căror integritate este necesară gândirii sunt fenomenele de „urmă” care stau la baza memoriei, gândirea nefiind posibilă în lipsa capacității de a compara între ele urmele pe care le-au lăsat în creierul nostru diferite evenimente petrecute lumea ce ne înconjoară. Pe de altă parte, ea nu posibilă fără o reflectare, în creierul nostru, a lumii reale ce ne înconjoară. Reflectarea lumii obiective se face în creierul nostru grație unor complicate procese neurofiziologice care iau naștere la nivelul organului de simț periferic, al ochiului, urechii etc., de-a lungul tuturor stațiilor intermediare așezate în calea prelungirilor nervoase ale organelor de simț și la nivelul scoarței. Toate aceste procese neurofiziologice sunt absolut necesare vorbirii și gândirii, ele singure însă neidentificându-se cu vorbirea și mai ales cu gândirea.

 

🗣 Cum a luat nașterea NOȚIUNEA

Cuvântul, ca sunet articulat, servește la exprimarea gândirii, la comunicarea ei altor oameni și la aflarea gândurilor acestora. Pentru a gândi avem nevoie de cuvinte. Procesul de gândire și cuvântul au apărut simultan. Cuvântul a fost la început un semnal al unui obiect real, concret, din lumea înconjurătoare, dar în același timp el a fost și substratul material pentru formarea noțiunilor, fiind astfel prima treaptă în procesul de abstractizare care stă la baza gândirii. 

Exemplu:

Să ne închipuim că o colectivitate de oameni s-a dus la vânătoare și că unul dintre ei a văzut vânatul – un cerb; la semnalizat prin câteva sunete articulate. El a văzut însă un anumit cerb, cu o anumită culoare a blănii, cu un anumit fel de coarne etc., deci cu caracteristici foarte particulare. La sesiunile celelalte de vânătoare, el va produce același fel de sunete, deși va fi alt cerb, de altă culoare, cu altă formă de coarne etc. Cu vremea, aceleași sunete vor desemna nu un anumit animal, ci o anumită grupă de animale, cu anumite caracteristici generale, animale cu blană, cu picioare subțiri, cu coarne etc., indiferent de micile variații individuale pe care animalele le prezintă. În felul acesta, omul face abstracție de anumite caractere particulare pentru a putea să generalizeze. Așa a luat naștere NOȚIUNEA. 

🗣 Cuvântul – prima treaptă în procesul de gândire

Cuvântul este deci prima treaptă în procesul de gândire prin faptul că el constituie baza procesului de abstractizare. Între gândire și vorbire există o continua legătură reciprocă. Gândirea nu este posibilă fără cuvinte, fără limbaj, dar și invers, fără gândire nu este posibilă formarea limbajului. În exemplul de mai sus privind formarea cuvântului, deoarece se face abstracție de unele proprietăți particulare ale cerbului, reținându-se cele generale și comune, intervine un proces de gândire. Formarea cuvintelor sub forma lor generalizatoare, adică aceea ce numim noțiune, este un proces de gândire.

Apariția cuvântului, noțiunii, grație tocmai procesului de abstractizare și de generalizare, a dat posibilitatea dezvoltării nelimitate a procesului de gândire. În cursul dezvoltării omului, cuvântul, care este un „semnal al semnalelor”, se substituie obiectelor percepute real, concret. În natură nu există „măr”, ci există un anumit măr, de o anumită culoare, de o anumită formă, de un anumit gust etc. Cuvântul „măr”, creând noțiunea, ne dă posibilitatea să facem raționamente mult mai variate și mai eficiente.

 

🗣 Lumea abstractă versus lumea reală

Omul poate trăi ca să spunem așa – în același timp în două lumi, grație acestei „puteri” a lui de abstractizare și generalizare, grație celui de-al „doilea sistem de semnalizare”. El poate trăi în același timp în lumea semnalelor imediate, concrete, din lumea ce-l înconjoară și în lumea semnalelor abstractizate, îm lumea cuvintelor. Eu pot să plec la munte, la mare, să trăiesc în mijlocul acestor frumuseții naturale, să le văd mereu; dar eu pot și să citesc sau să aud povestindu-se despre ele. Eu pot să văd, să pipăi, să mănânc un măr, dar să și evoc cuvântul măr, să am noțiunea abstractă de măr și să emit o judecată despre mere în genere și nu numai despre mărul concret pe care-l am în mână. Lumea concretă reală, care mă înconjoară, semnalele acestei lumi concrete, îndrumă și controlează în același timp lumea abstractă pe care mi-o pot crea cu ajutorul cuvintelor. Deci lumea abstractă a cuvintelor este creată pe baza semnalelor concrete ale lumii reale, obiective ce mă înconjoară, dar această lume abstractă, pe care mi-o creez, trebuie să fie, și este, mereu controlată de lumea reală, concretă.

Cuvântul are un rol enorm în organizarea gândirii. O idee devine clară în momentul în care este formulată verbal. Urzeala gândirii este formată dintr-un joc continuu, dintr-o permanentă îmbinare de imagini de obiecte, de lucruri simțite, de metafore și de scheme verbale gata făcute. Rolul cuvântului este de a pune ordine în acest du-te-vino. Cuvântul face ceea ce face aruncarea unui cristal mic într-o soluție saturată – produce o cristalizare – o formulare precisă, o precizare a gândirii și o ordonare a ei. Gândirea intelectuală este în întregime organizată de cuvânt.

 

🗣 Procesul de gândire și formularea verbală

În această privință trebuie să mai ținem seama de un lucru, și anume de rolul pe care-l joacă o justă desfășurare în timp a procesului de gândire și a formulării verbale a gândirii. Gândirea și expresia ei verbală sunt procese care se desfășoară în timp, fondate pe procese fiziologice care au loc în scoarță cerebrală a omului, procese care se desfășoară și ele în timp. O formulare verbală a unei gândiri cere o ordonare adecvată a cuvintelor: desfășurarea lor în timp și într-o anumită ordine. Relațiile logice, separarea elementelor vorbirii sunt în funcție de o bună desfășurare a acestui proces.

🗣 Vorbirea interioară versus vorbirea exterioară

Gândirea și formularea e simbolică preced în timp formularea ei verbală. După cum am spus mai sus, acest proces constituie ceea ce s-a numit „vorbire interioară”. Dar între „vorbirea interioară” și „vorbirea exterioară”, care este formularea verbală a primei, există o inter-relație strânsă. Nu există vorbirea interioară fără o formulare verbală, după cum și invers: nu putem vorbi de o formulare verbală nelegată de un limbaj interior, de un proces de gândire.

S-a putut observa că în timpul desfășurării vorbirii interioare, în timpul gândirii și al formulării ei simbolice se petrec deja mici contracții în mușchii buzelor, care nu sunt vizibile. Înregistrând curenții electrici din acești mușchi s-a văzut că încă din timpul procesului de gândire, în stadiul de preformulare verbală, acești mușchi mici încep deja să intre în acțiune, însă natural, într-o măsură atât de mică încât nu se observă încă niciun fel de deplasare a buzelor.

Și în procesul de înțelegere a limbajului vorbit și scris intervine factorul desfășurării în timp a proceselor. Cel ce aude vorbind un om trebuie să re țină – chiar dacă numai pentru scurtă vreme – primele cuvinte pe care le pronunță cel care vorbește pentru a putea, pe măsură ce le aude pe rând pe toate, să le închege în gând, pentru a putea „înțelege” ceea ce i se spune. Deci elaborarea limbajului, vorbirea și înțelegerea lui sunt legate de desfășurarea lor în timp.

 

🗣 Concluzie

Vorbirea ne apare astfel ca un mecanism complex având totodată o deosebită însemnătate. Datorită cuvântului, care cristalizează experiențe nenumărate, omenirea s-a putut ridica pe o treaptă superioară de reflectare a realității.

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor și aparține Dictie.ro și Paginarium Publishing SRL. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Adaugă comentariu

Adresa de e-mail nu va fi publică. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *