Ce se întâmplă în creier în timp ce vorbim și când înțelegem ce se vorbește

🗣 Imaginile verbale: mit sau realitate?

La această întrebare este astăzi încă foarte greu de răspuns. Știm cu precizie că distrugerea unor anumite părți din scoarța cerebrală, cu precădere a celor din emisfera stângă, duce la tulburări de vorbire. Dar întrebarea este următoarea: care sunt procesele fiziologice care iau naștere în aceste zone sau în întreg creierul în timpul vorbirii articulate sau scrise sau în timpul înțelegerii vorbirii articulate sau scrise?

În această privință există mai multe teorii, supoziții, decât cunoștințe precise. Astfel, unii au crezut că pot explica aceasta prin faptul că în creier se depun oarecum așa-numite „imagini verbale”, adică urme durabile lăsate în substanța cerebrală de cuvântul auzit (imagine verbală auditivă), de cuvântul scris (imagine verbală scrisă), de cuvântul pe care învățăm să-l articulăm (imagine verbală motorie sau imagine motorie a cuvântului articulat). Fiecare din aceste imagini s-ar localiza într-un anumit centru și vorbirea ar lua naștere prin legătura ce se stabilește între acești „centri ai vorbirii”.

Ar fi vorba deci de un fel de proces de înmagazinare, cuvântul auzit înmagazinându-se într-un loc, cel scris în altul și așa mai departe. Evocarea lor la nevoie, atunci când vrem să scriem, să vorbim, să citim etc. s-ar face de către un organ cerebral superior foarte complicat, acesta la rândul lui nelocalizat (sau nelocalizabil) și cuprinzând creierul în întregime, organ care ar fi un centru ipotetic „de concepere”. 

🗣 Teoria „imaginilor verbale”

Această teorie a fost mult combătută și nu mai este azi în genere admisă. Noțiunea aceasta de „imagine verbală” s-a dovedit a fi „o fațadă îndărătul căreia nu se întâmplă nimic”. Așa-zisele „imagini verbale” nu sunt niște clișee statice, nu sunt date o dată pentru totdeauna, fixe, nu sunt opriri definitive. Pentru a înțelege mecanismul psihologic al acestor așa-zise „imagini” trebuie să studiem fenomenele de memorie, de atenție, de asociere de idei, care stau la baza elementelor vorbirii.

În această privință este de reținut faptul că bolnavii care au tulburări de vorbire din cauza unei leziuni a creierului au tulburată numai memoria pentru cuvinte, nu și pentru alte lucruri, de pildă pentru felul de utilizare a obiectelor și instrumentelor uzuale, ceea ce face ca ei să nu aibă tulburări grosolane în comportament. Este deci vorba de o tulburare de memorie numai pentru cuvântul scris sau vorbit, o tulburare de memorie specializată. Vom reveni mai jos asupra acestui lucru.

Unii psihologi susțin că noi nu gândim cu „imagini”, ci cu un fel de reprezentări abstracte ale acestora. După ei, „imaginea” e secundară procesului de gândire, evocarea imaginii făcându-se printr-un efort intelectual. Înainte de a trece la formularea unei fraze avem ideea generală a acesteia în minte; e ceea ce s-a numit „limbajul interior”, și apoi trecem de la această idee generală la formularea concretă a cuvântului.

🗣 Ce este și ce nu este vorbirea

Vorbirea nu este consecința invocării succesive în mintea noastră a „imaginii” unor cuvinte. Vorbirea nu e o înșiruire de „imagini”. În cursul vorbirii, noi nu evocăm mereu imaginea altui cuvânt. În formarea cuvintelor și a vorbirii intervine un reflex condiționat când fiecare fonem devine, în cursul formării cuvântului, un excitant pentru fonemul următor, iar fiecare cuvânt – un excitant pentru cuvântul următor în cursul formării frazei. Fraza se formează în cursul gândirii, iar înainte de a trece la formularea ei verbală ea trece printr-o fază preliminară, care a fost numită faza de prevorbire (preverbitum, în latinește). În această fază sunt deja puse primele jaloane ale frazei, deși ea nu este încă formulată pe deplin și corect.

Astăzi se admite din ce în ce mai mult că vorbirea și limbajul sunt o funcție a întregului creier și nu a unor zone localizate în care s-ar depune, s-ar înmagazina imagini verbale. E adevărat că o leziune a anumitor zone din creier dă tulburări de limbaj, dar aceasta nu presupune că aici e localizată în exclusivitate funcția limbajului.

Localizarea leziunii care tulbură limbajul și localizarea limbajului sunt două lucruri diferite. Limbajul e o funcție a întregului creier, dar leziunea unei anumite zone duce la tulburarea întregii funcții prin faptul că aici, în aceste zone din scoarța cerebrală, există o importantă încrucișare de căi care leagă între ele multiple zone ale creierului care intervin în limbaj. Este ca și cum într-un important nod de cale ferată s-ar produce o întrerupere a circulației care tulbură mersul trenurilor pe un foarte întins teritoriu.

Vorbirea nu e o simplă înșirare de cuvinte, ci se compune din cuvinte legate unele de altele într-un mod anumit, în propoziții. Propoziția nu e rezultatul adunării pur și simplu a semnificației mai multor cuvinte, ci reprezintă o nouă semnificație care ia naștere din relația dintre cuvinte.  Vorbirea nu poate fi redusă la o asociere mecanică a unor imagini. Vorbirea și gândirea sunt foarte strâns împletite și în cursul formulării verbale a unei idei. Unii cercetători au distins mai multe etape în formularea ideii:

prima fiind cea a atitudinii mintale, a conceptului în care gândirea e încă neprecisă, vagă, neclarificată;

a doua în care începe o diferențiere a ideii pe care vrem să o exprimăm de la acest fond vag conceptual, dar în care ea nu este încă legată de o expresie verbală;

a treia etapă se caracterizează prin turnarea ideii într-o schemă verbală, într-o schemă propozițională;

a patra etapă în care se procedează la alegerea cuvintelor pentru formularea verbală a propoziției concepute.

Plecând de la constatarea că un cuvânt este un simbol pentru obiectul pe care vrea să-l numească, s-a spus că una dintre funcțiile esențiale ale limbajului este tocmai această formulare simbolică.

🗣 Cercetările marelui fiziolog Ivan Petrovici Pavlov

Pentru înțelegerea acestei funcții, cercetările marelui fiziolog Ivan Petrovici Pavlov (1863 – 1936) sunt deosebit de importante. Savantul definește vorbirea ca un al doilea sistem de semnalizare, specific omului. Animalul nu are decât primul sistem de semnalizare, constituit pe baza reflexelor condiționate. Astfel, dacă i se arată unui câine un cerc ori de câte ori i se dă de mâncare într-un anumit loc din cameră, după un anumit număr de astfel de asocieri, apariția cercului va dezlănțui imediat la câine întregul ansamblu de mișcări, el va căuta mâncarea, se va duce spre locul din cameră unde în mod obișnuit găsea mâncarea. Cercul a devenit deci un semnal al mâncării. Totalitatea semnalelor directe, nemijlocite ale realității: sunet, miros, culoare etc. formează primul sistem de semnalizare. Acest sistem este comun atât omului, cat și animalelor. La om însă se dezvoltă un al doilea sistem de semnalizare al cărui excitant e constituit din cuvânt. Cuvântul are o valoare semnalizatoare foarte largă, el fiind un semnalizator al unor lucruri, al unor situații foarte complexe din mediul înconjurător.

Pavlov a arătat că la om cuvântul sintetizează un mare număr de semnale și prin aceasta e un semnal al semnalelor, adică al unui ansamblu mai mult sau mai puțin mare de semnale. La om, cuvântul „copac” este un semnal verbal pentru o categorie foarte mare de lucruri din lumea înconjurătoare, e un semnal pentru toate felurile de copaci pe care-i cunoaște omul, cu toate caracteristicile de culoare, formă etc.

La animal nu putem vorbi decât de semnale, de semnalizări imediate, concrete, de excitanți relativ simpli (lumină, sunet etc.) care semnalizează apariția unor acte sau situații relativ simple. Odată cu apariția la om a cuvântului, a celui de-al doilea sistem de semnalizare, intervine însă și funcția simbolică a acestuia, ceea ce constituie o treaptă mai înaltă a semnalizării. Funcțiile de semnalizare devin la om mult mai complicate datorită apariției celui de-al doilea sistem de semnalizare; cuvintele desemnează nu numai obiecte izolate, anumite calități, acțiuni, ci și trăsături caracteristice pentru grupe mai mult sau mai puțin omogene de obiecte și fenomene.

Pentru Pavlov semnalele de gradul întâi sunt senzațiile, impresiile, reprezentările despre lucrurile din lumea înconjurătoare. Semnalul de gradul doi este cuvântul, rostit, auzit sau văzut (scris). El se numește de gradul doi pentru că se substituie unui grup de semnale de gradul întâi. Trebuie însă să remarcăm că semnalul de gradul doi are o particularitate cu totul specială și caracteristică omului; el trebuie „înțeles”. Un cuvânt auzit, însă neînțeles, nu este un semnal de gradul doi.

După Pavlov, cel de-al doilea sistem de semnalizare, pe care-l utilizăm în mod obișnuit, este format din urmele pe care le lasă în sistemul nervos central și mai ales în scoarța cerebrală cuvântul auzit (deci urme acustice), cuvântul scris (deci urme vizuale) și cuvântul rostit (deci urme provenite din senzațiile pe care le dau mișcările aparatului fondator).

Aici trebuie să facem o remarcă deosebit de însemnată: cuvântul nu este un simplu semn convențional. Cuvântul este pe de o parte un factor al reflectării lumii reale obiective și pe de altă parte un factor al gândirii. Cuvântul este semnul despre ceea ce se produce în realitatea obiectivă – care leagă pe om de alți oameni. Cuvântul a luat naștere în cursul procesului de reflectare în creier a lumii obiective și a necesității ca – în procesul dezvoltării gândirii umane – să se dezvolte un al doilea sistem de semnalizare, sintetizator al imaginilor lumii reale înconjurătoare. Cuvântul nu este deci un semn convențional stabilit între oameni, care au deja un proces deosebit de gândire, ci se dezvoltă în cursul evoluției omului și a omenirii în procesul complicat al reflectării lumii obiective în creierul oamenilor.

🗣 Exemplu

La o încrucișare de drumuri o lumină roșie oprește circulația. Omul se oprește. Acest lucru îl putem obține și de la un câine. De câte ori se aprinde un bec i se produce câinelui o senzație neplăcută, de pildă o înțepare. După un anumit număr de asocieri câinele „învață”, adică se elaborează la el un reflex condiționat care face ca la vederea luminii să nu mai treacă drumul. Dar la om lumina roșie ivită la o încrucișare de drumuri nu are numai valoarea unui simplu semnal, ci ea capătă, datorită existenței celui de-al doilea sistem de semnalizare, valoarea unui simbol care reflectă o serie întreagă de obiecte și de relații posibile între ele (automobile, oameni, accidente etc.) La om cuvântul poate înlocui semnalul. Semaforul roșu din exemplul dat poate fi înlocuit cu cuvintele „e pe roșu” și omul va reacționa în același fel ca la vederea luminii roșii.

Desigur că și la animal cuvântul poate deveni un semnal, dar niciodată un simbol. Eu pot de exemplu să fac, în condiții experimentale de laborator, ca un câine să saliveze ori de câte ori spun „roșu”. Câinele se află izolat în camera de experiență având o fistulă salivară prin care se recoltează saliva pe care o produce. Ori de câte ori pronunț „roșu” îi dau să mănânce și natural mâncarea îi produce salivație. Dacă asociez de un număr mai mare de ori actul mâncării cu cuvântul „roșu”, la un moment dat auzul cuvântului „roșu” va produce salivație fără a mai fi nevoit să-i mai dau de mâncare. Dar dacă voi înlocui acum cuvântul „roșu” cu un semnal de culoare roșie, el nu va mai saliva, așa cum se întâmplă lucrurile la om. Cuvântul „roșu” nu e deci la câine un semnal al semnalelor, ci are numai valoarea unui semnal direct, al unui semn și nu al unui simbol. Funcția simbolică a limbajului, consecința dezvoltării la om a unui al doilea sistem de semnalizare este deci o caracteristică fundamentală a limbajului.

🗣 Stimularea electrică

În ultimii ani s-a reușit să se găsească un număr mai însemnat de date cu privire la mecanismele cerebrale ale vorbirii, în cursul operațiilor pe creier, necesare fie pentru a îndepărta o tumoare cerebrală, fie pentru a îndepărta o cicatrice cerebrală care determina crize de epilepsie. Aceste operații se fac în anumite condiții, încât bolnavul poate să comunice tot timpul cu cel care operează și să-i aducă la cunoștință ceea ce simte în timpul operației. Dacă se stimulează în cursul unui astfel de operații scoarța cerebrală cu un curent electric, se pot observa o serie de fenomene legate de vorbire.

Astfel, stimularea electrică a unei regiuni din scoarța cerebrală situată în zona motorie (zona care produce mișcări în diferite segmente ale membrelor și ale feței) provoacă scoaterea unui strigăt asemănător unei vocale. Bolnavul nu poate împiedica producerea acestui strigăt. Dacă stimularea durează mai mult timp, i se poate opri respirația, dar imediat după aceea reia strigătul. Dacă se stimulează aceleași puncte sau puncte învecinate în timp ce bolnavul de pe masa de operație vorbește, se obține o oprire a vorbirii: bolnavul nu scoate un cuvânt în tot timpul cât durează această stimulare. Dacă se stimulează zona frontală inferioară a scoarței cerebrale din emisfera stângă în timp ce bolnavul numără, acesta își încetinește treptat numărătoarea și la urmă se oprește. 

Dacă stimularea are loc înainte ca bolnavul să fi început să numere, el nu poate începe să facă acest lucru. Interogat după aceea, răspunde că a pierdut șirul sau că nu a mai putut să se gândească. Stimularea altor puncte de pe scoarța cerebrală din aceeași zonă produce o ezitare în vorbire și gângăveală sau, în alte puncte, o pronunțare greșită a cuvintelor sau o repetare a lor.

Din constatările de mai sus reiese deci că la stimularea unei zone din scoarța cerebrală care are sub dependența ei actele motorii ale vorbirii se produc modificări în folosirea coordonată a aparatului motor destinat emiterii sunetelor articulate, a cuvintelor. Prin stimularea scoarței cerebrale la unui bolnav, se produc și tulburări de vorbire mai complicate. De exemplu, un bolnav care reușea să vorbească în mod curent destul de bine, în timpul stimulării, uneori nu găsea cuvântul potrivit, un nume concret sau denumea greșit obiectele ce i se arătau. Unii întrebuințau pentru denumire sinonimul cuvântului corect. În timpul numărătorii întrebuințau o cifră pentru alta.