Oratoria este o artă, arta de a compune și de a rosti discursuri, arta de a vorbi în public frumos, emoționant, convingător, cu pasiune și creativitate.
Oratoria este considerată cea mai înaltă formă de artă deoarece cuprinde toate celelalte discipline. Este nevoie de o cunoaștere a literaturii, de o capacitate de a construi proza și de o ureche pentru ritm, armonie și muzicalitate. Oratoria nu înseamnă doar vorbire, ci înseamnă vorbire care apelează la sentimentele noastre cele mai nobile, animă suflete, stimulează pasiunile și emoțiile și inspiră. În perioadele de criză, război, durere, frică, oratoria reprezintă un ghid pentru cei care nu pot înțelege haosul, un mod care te poziționează pe drumul cel bun.
Puterea cuvântului vorbit este incontestabilă. În toate marile crize din istorie găsim mari discursuri care au influențat viitorul; discursuri importante care au motivat oamenii să lupte împotriva nedreptății, să elimine tirania și să-și dea viața pentru o cauză nobilă. Cuvintele pot face oamenii să se schimbe, să râdă, să plângă, să-și redobândească valorile sau să simtă că sunt patrioți. Se spune că puterea oratoriei, a cuvântului este asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu. Desigur, chiar și cei mai răi conducători au știut acest lucru și au căutat să perfecționeze această abilitate în scopuri nefaste. Puterea cuvântului poate fi folosită în scopuri bune sau rele și vine cu o mare responsabilitate. Cei care susțin virtutea și bunătatea trebuie să fie pregătiți să vorbească cu aceeași măiestrie cu care care încearcă alții să convingă publicul să renunțe la valorile și principiile sale.
Oratoria în Grecia Antică
Grecia antincă este locul unde discursul și vorbirea în public au fost ridicate la rang de artă. Primul care a dat startul unei „epoci de aur a oratoriei” este Pericle, al cărui discurs funerar – care reprezenta o glorificare a reușitelor atenienilor, formulat astfel încât să dea curaj spiritelor unui stat care încă se afla în război – a fost primul discurs mare care a fost scris pentru public și care a stabilit standarde pentru toate celelalte oratorii. Cu toate acestea, Demostene este cel mai mare orator al tuturor timpurilor. Abilitatea sa de vorbire a stârnit un popor atenian, cufundat într-o somnolență apatică, pentru a lupta împotriva lui Philip al Macedoniei.
Cu toate acestea, practica oratoriei nu se limita doar la elitele societății ateniene. Oratoria a fost considerată una dintre cele mai înalte forme de artă. A fost o parte esențială a educației fiecărui om, bază pe care au fost construite toate celelalte activități academice și discipline. Stăpânirea oratoriei a fost considerată o parte esențială a unui om bine educat. Oratoria a înflorit rapid în Grecia Antică datorită funcției sale centrale în viața publică.
Oratoria în Roma
Arta oratoriei a fost lentă în Roma, dar a început să înflorească atunci când imperiul a cucerit Grecia și a început să fie influențat de tradițiile sale.
Oratoria era reprezentată de două instanțe, Comitia (adunările în care oamenii dezbăteau adoptarea legilor) și Senatul. Oratoria romană a împrumutat o mare parte din stilul Greciei, deși au existat diferențe. Romanii erau mai puțin intelectuali decât grecii, discursurile lor erau mai slabe și ușor stilizate. Unul dintre virtuozii oratoriei rome a fost Cicero. El a rămas cunoscut ca „regele baroului” în viața politică a Romei și era considerat oratorul optim, cu un stil oratoric care îmbina asianismul (stil artificial, cu exces de patos și gesticulație exuberantă – la început de carieră) cu aticismul (argumentație simplă, logică, fără înflorituri). Cele mai importante discursuri au fost cele patru „Catilinare” folosite de Cicero pentru a-l acuza pe Catilina de complot împotriva statului și de a-i cere să plece din Roma. Remarcăm că a folosit în discursurile sale: exordium – principium (introducere în problema aflată în discuţie), îl atacă pe Catilina ex abrupto (direct ,fără introducere ) – procedeu retoric de mare efect, insinuatio (atragerea bunăvoinţei auditorilui) și narratio – confirmatio (prezentarea probelor auditoriul care este convins de adevărul celor susţinute). Cicero a urmărit să-şi atragă senatul de partea sa, amintind de asprimea măsurilor pe care înaintaşii le luau împotriva duşmanilor periculoşi pentru stat. Prin narațiune, emfază, scriitura discursurilor lui, arta de a atrage și a încânta auditoriul, Cicero rămâne o figură importantă în oratoria Romei.
Oratoria modernă.
Odată cu declinul democrației, arta oratoriei s-a diminuat. În timpul Evului Mediu și al Renașterii, oratoria a fost în mare măsură limitată la sfera religioasă. Dar a reînviat în secolele al XVIII-lea, în timp ce Franța, Anglia și America au creat organisme parlamentare de guvernare, iar problemele de libertate au fost dezbătute puternic.
Discursul de la Gettysburg (alături de discursul „Casa dezbinată”) este unul dintre cele mai cunoscute și citate discursuri ale lui Abraham Lincoln. Ținut cu ocazia inaugurării cimitrului de la Gettysburg, construit pentru soldații căzuti în acele locuri în timpul războiului de secesiune, Lincoln, prin acest discurs, a redefinit războiul civil ca o luptă nu doar pentru păstrarea Uniunii, ci ca „o nouă naștere a libertății” care avea să aducă adevărata egalitate tuturor cetățenilor și care avea să creeze o națiune unită. Iată câteva metode folosite în discursul său: și-a convins publicul prin argumente comune, în care credeau toți, a repetat cuvintele importante (noi de 10 ori, aici de 8 ori, dedicat/dedicare de 6 ori, națiune de 5 ori), a structurat discursul cronologic (trecut-prezent-viitor), nu a fost subtil și nu a făcut aluzie, pur și simplu a folosit clar cuvintele care a îndemnat audiența la acțiune.
„Am un vis” (I have a dream) este titlul discursului de 17 minute al lui Martin Luther King Jr. în care a cerut egalitate rasială și încetarea discriminării. A fost un moment important pentru susținătorii drepturilor civile și este considerat cea mai importantă cuvântare a secolului al XX-lea; un discurs puternic care a avut un impact nu numai în Statele Unite ci și în restul orașelor mari ale lumii, unde oamenii îi împărtășeau visul pastorului baptist despre care John F. Kennedy a spus: „Este al naibii de bun!”. Ce anume a făcut ca discursul lui să fie o capodoperă oratorică? A făcut apel la surse emblematice precum Biblia, a invocat Declarația de Independență a Statelor Unite, Proclamația de emancipare și Constituția Statelor Unite, a folosit anafora, repetiția unor cuvinte la începutul propozițiilor (un procedeu stilistic utilizat pentru a accentua ideile), de asemenea a folosit repetarea anumitor cuvinte cheie ( libertate de 20 de ori, noi de 30 de ori, a/ale noastre de 17 ori, națiune de 10 ori, justiție de 8 ori și vis de 11 ori), a dat exemple specifice (locuri, orașe) pentru a trimite direct cu gândul la anumite evenimente pline de însemnătate ce s-au petrecut deja și a folosit metafore pentru a accentua ideile și pentru a face audiența să simtă și să vadă mai clar conceptul expus în discurs.
„Discursul infamiei” a lui Franklin D. Roosevelt este considerat ca fiind cel mai complex discurs din lumea politică de până atunci. Având doar 7 minute, discursul a fost o declarație dată în numele întregului popor imediat după ce Japonia a atacat America (Pearl Harbor). Roosevelt a optat pentru un discurs scurt, pentru un efect mult mai dramatic. Astfel, discursul a fost mult mai puternic mai ales datorită faptului că Roosevelt a insistat că posteritatea va împărtăși pentru todeauna viziunea americană privind atacul de la Pearl Harbor. De ce discursul său a fost de mare impact și a schimbat vieți? Prin primul paragraf scris cu atenție, Statele Unite deveneau victima inocentă a unei agresiuni japoneze. Președintele și-a ales în mod deliberat cuvintele și tonul vocii pentru a-și transmite ideile. Astfel, în loc să folosească o voce activă și să folosească fraze precum „Japonia a atacat Statele Unite”, Roosevelt a preferat să sublinieze statutul de victimă al țării sale. Aflându-ne în anii ’30, opinia publică americană era sceptică în privința idealismului. Roosevelt a trebuit astfel să ridice miza, aceasta fiind mai degrabă un apel direct la patriotism decât la idealism. Cu toate acestea, președintele se folosește de durerea și șocul suferite de poporul american pentru a stabili o legătură simbolică între aprilie 1917 și atacul de la Pearl Harbor. Pe tot parcursul discursului, tonalitatea denota realism. A accentuat și a repetat cuvinte precum „Japonia” și „a atacat” pentru a atrage atenția audienței asupra cuvintelor cheie (folosite de peste 7 ori într-un singur paragraf).Pentru a-și încuraja audiența, Roosevelt subliniază încrederea pe care o are în poporul american de a face față problemei impuse de Japonia, bazându-se pe o determinare neclintită a poporului. Acesta a asigurat populația că, chiar în acel moment, se luau măsuri pentru a proteja oamenii.
Pe 5 martie 1946, Winston Churchill ținea renumitul său discurs despre așa numita „Cortină de fier”. Iniţial, discursul lui Churchill nu s-a bucurat de prea mult succes, însă în anul următor, apelul lui la unitatea statelor democratice împotriva expansionismului sovietic devenise politică de stat în Marea Britanie şi în Statele Unite. La scurtă vreme după acest discurs istoric, Cortina de Fier devenea o prezenţă fizică: sateliţii din estul Europei ai URSS ridicau garduri de fier ghimpat între ei şi vecinii din Europa de Vest. Winston a mărturisit că discursul său (și dorința sa de a forma Statele Unite ale Europei) a fost cel mai important pe care l-a rostit vreodată. Datorită modului plin de carismă pe care l-a abordat în momentul discursului, l-a făcut pe Winston Churchill să rămână în istorie. A folosit metafore, zâmbete, analogii, a motivat și a convins audiența că ceea ce spune se poate înfăptui și a utilizat întrebările retorice. Prin afirmațiile la sentimentul publicului, cuvintele familiare și îndemnarea spre scopuri mult mai înalte, Churchill a reușit să schimbe viitorul.
A fi un orator bun înseamnă multă muncă.
Exersează, exersează și iar exersează:
O idee preconcepută este că arta oratoriei ține de un talent înnăscut și nu poate fi învățată, ceea ce nu este adevărat; Demostene, înainte să ajungă un mare orator, mergea la ocean și încerca să recite discursuri mai tare decât valurile, în încercarea de a-și îmbunătăți enunțul, el a recitat discursuri în timp ce gura lui era plină de pietricele și zilnic și-a practicat vorbirea în fața unei oglinzi, îmbunătățind orice defect corporal sau de vorbire (avea un tic nervos de a ridica un umăr în timp ce vorbea, așa că a pus o sabie deasupra care i-ar fi tăiat umărul dacă l-ar fi ridicat);
Fii virtuoz:
Un discurs bun înseamnă un caracter bun – o ușoară nuanță de ipocrizie va distruge un discurs pe măsură; atunci când sunteți cinstiți și sinceri față de voi și de ceea ce vorbiți și audiența va simți același lucru și va asculta mult mai interesată;
Studiază arta:
Discursurile voastre trebuie să fie pline de aluzii la cele mai mari personaje, evenimente și expresii artistice ale istoriei – oratoria îmbină astfel toate artele într-o singură expresie; trebuie să țineți pasul cu evenimentele curente și să studiați natura umană, religia, știința, literatura și poezia (urmăriți filme, citiți cel puțin un paragraf de literatură în fiecare zi) deoarece un orator grozav trebuie să fie conștient de contraargumentele pe care criticii le vor ridica și le vor aborda cu abilitate;
Fă primul pas în arta oratoriei:
luați ca antrenori și mentori toți marii oratori ai trecutului, citiți discursurile lor, studiați modul în care au construit propozițiile, modul în care plasarea și aranjarea cuvintelor construiește ritmul, cum alegerea cuvintelor și povestirilor creează imagini vii, examinați modul în care propozițiile sunt distincte și totuși, împreună, compun un întreg coeziv, unificat, ascultați discursuri mari, ascultați unde se opresc oratorii pentru efect, unde vocea lor crește și scade și gândiți-vă ce fac anumite părți să fie intrigante și alte părți captivante;
Adaugă comentariu