Ce este laringele și cum funcționează el?

Omul, ca foarte multe dintre animale, este înzestrat cu un aparat special de producere a sunetelor, numit LARINGE. Laringele este un tub alcătuit din cartilaje (zgârciuri) dintre care cel mai mare se poate vedea și pipăi de fiecare din noi – îl cunoaștem sub numele de „mărul lui Adam”. 

Înăuntrul laringelui sunt așezate două fâșii numite COARDE VOCALE. Vom încerca să lămurim modul în care funcționează acestea. Pentru a face o coardă a unui instrument să vibreze, ea trebuie mișcată cu degetul sau cu arcușul. Mai sunt însă și alte cauze care pot face să vibreze o coardă; să ne gândim, de pildă, la sârmele de telegraf pe care le auzim sunând în timpul unui vânt puternic. Cu vibrațiile coardelor vocale din laringele omenesc se întâmplă ceva asemănător.

Să ne gândim că stâlpii între care sunt întinse firele – coardele noastre vocale – sunt la o mică distanță (cca. 1 cm), că aceste coarde nu sunt dure ca sârma, ci suple, moi, se pot mișca, iar aerul nu vine de pe întinsul unei câmpii, ci iese din plămâni, ca niște foale și străbate un întreg sistem de tuburi (bronhiile, traheea și apoi laringele).

Coardele vocale, în număr de două, se află de o parte și de alta a liniei de mijloc, aproape de capătul de sus al sistemului de tuburi despre care am amintit înainte. În timp ce omul tace și respiră liniștit, cele două coarde vocale stau depărtate între ele și aerul circulă liber prin laringe. Când însă omul vrea să producă sunete, acestea se apropie una de alta și caută să astupe calea aerului care, venit din plămâni, își face loc cu forța printre ele.

Străbaterea forțată a aerului prin spațiul îngust dintre cele două coarde apropiate are ca rezultat punerea lor în VIBRAȚIE – vibrație care pune în mișcare coloana de aer de deasupra. Se produc deci vibrații sonore care ajung la urechea celor din jur și care au ca punct de plecare vibrația coardelor vocale. Am putea, până într-o anumită măsură, să facem asemănarea cu vântul care, străbătând o cale mai largă, ajunge la un moment dat într-o trecătoare îngustă, între munți. Zgomotul mai slab de până acum al vântului se schimbă aici într-un șuierat puternic. Dacă în acest loc ar fi întinse niște sârme puse de-a curmezișul, ne este ușor să ne închipuim ce sunete ar mai scoate aceste coarde de sârmă puse în vibrație de vântul care străbate trecătoarea.

Comparația de mai sus rămâne însă foarte departe de ceea ce se întâmplă în gâtul nostru. Ea ne dă doar o imagine cu totul schematică și mecanică. Deosebirile sunt esențiale!

Vom aminti doar că presiunea cu care vine aerul din bronhii și trahee spre laringe nu este independentă de voința omului, ci dozată și modelată după voie. Se pot obține astfel sunete mai puternice sau mai slabe, după cum prin voința noastră împingem aerul cu mai multă sau mai puțină putere spre strâmtoarea dintre coardele vocale. Asta este posibil deoarece toate mișcările amintite sunt sub controlul și sub dependența creierului. Mușchii laringelui nu funcționează independent. Impulsul pentru punerea în mișcare a acestor mușchi și coordonarea mișcărilor lor pornesc de la creier.

Pe de altă parte, dacă am dori să scoatem diferite sunete în trecătoarea dintre munți amintită mai sus, ar trebui să înșirăm tot atâtea strune de diferite grosimi în calea vântului, câte sunete dorim să se producă. Omul reușește în schimb să scoată sunete foarte diferite numai cu ajutorul a două coarde care sunt de altfel întru totul asemănătoare.

Cum se explică acest lucru? În primul rând prin faptul că în construcția coardelor vocale intră și fibre musculare care pot, prin contracția lor, să-și modifice forma și grosimea, iar în al doilea rând prin faptul că numărul de vibrații pe secundă poate fi schimbat după voința omului. Vocea omenească poate produce sunete cuprinse de la 60 de vibrații pe secundă (pe care le dau bașii) până la 1300 vibrații pe secundă (pe care le produc sopranele).

Putința fiecăruia de a produce sunete mai ascuțite sau mai groase depinde în primul rând de construcția coardelor vocale. Cele ale femeilor sunt mai scurte și mai subțiri decât cele ale bărbaților. La fel coardele vocale ale unui tenor față de cele ale unui bariton. Sunetul produs de coardele vocale, cu ajutorul aerului din plămâni, suferă schimbări importante. Acest sunet e auzit de-abia după ce trece prin gât, gură, nas etc. Toate acestea răsună (vibrează) într-un anumit fel. Se realizează astfel un amestec între sunetul produs de coardele vocale și cel produs prin vibrațiile amintite mai sus, ceea ce face ca sunetul rezultat să apară mult transformat.

Rezultă, în primul rând, o întărire a sunetului. Sunetul capătă, de asemenea, o calitate nouă: TIMBRUL VOCAL. Prin timbrul vocal – rezultat al diferitelor sunete care se adaugă celui produs de coardele vocale – noi putem distinge o voce de alta. Putem în acest fel să recunoaștem un om numai după voce, fără să-l vedem la față. La unele sunete muzicale transformările amintite mai sus sunt realizate de către cutiile cu care sunt prevăzute. Timbrul este determinat de forma și mărimea cutiei care variază de la instrument la instrument; se poate ușor distinge cu urechea diferența sunetului produs de o vioară sau un violoncel, chiar dacă produc aceeași notă.

Anumite porțiuni din gât (faringele) nasul, gura, joacă, la om, rolul cutiilor de lemn. Ele nu sunt, însă, fixe în ceea ce privește forma și mărimea. Spre deosebire de cutia viorii sau a violoncelului, care rămâne de aceeași mărime și formă, gura, faringele își pot schimba mereu forma și mărimea prin mușchii buzelor, prin limbă. 

Să pronunțăm, de pildă, vocalele: a, o, u, e și i. Uitându-ne în oglindă, observăm că pentru fiecare sunet trebuie să dăm o altă formă buzelor. Schimbăm deci în acest fel forma cavității bucale. Așa se explică că același sunet produs de laringe poate deveni fie „e”, fie „o” etc.

Continuăm exercițiul cu alte sunete, și anume, consoanele. Încercăm să pronunțăm rar și apăsat literele d, p, c, t etc. Observăm în primul rând că aerul nu mai circulă liber, neîmpiedicat de nimic, dinspre laringe spre exterior, așa cum circula când pronunțam a, o, e etc. Dimpotrivă, de pildă la litera „t” aerul împins dinspre plămâni și pus în mișcare prin vibrațiile coardelor vocale se lovește de o PIEDICĂ. Piedica o constituie limba care s-a sprijinit pe dinți într-un anumit fel. Aerul mânat de jos trebuie să forțeze această piedică pentru a ieși afară din gură. În alte cazuri, sunetul se formează prin piedica pusă în calea aerului de închiderea buzelor (de exemplu „p”).

Vedem, deci, că diferitele sunete au un mod deosebit de a se forma. Omul are posibilitatea de a face nenumărate îmbinări între sunete. În acest mod el formează cuvintele.

🧑🏻‍🎓 CURS DE DICȚIE 🧑🏻‍🎓

Cursul de dicție îți oferă ocazia de a diagnostica și rezolva cele mai stringente probleme de dicție cu care te confrunți. Pe parcursul a șase sesiuni dedicate, personalizate, a câte 60 de minute, trainerii Dicție.ro vor depista particularitățile tale de rostire și îți vor propune seturi de exerciții speciale menite să soluționeze problemele dumneavoastră de dicție.

VINO LA CURS

Cursurile au ajutat mii de oameni să vorbească mai bine, mai clar și mai coerent, indiferent de profesia lor. Fie că vorbim de jurnaliști, politicieni, avocați, purtători de cuvânt, profesori, agenți de vânzări, PR, actori, manageri sau directori de companii, cu toții au fost mulțumiți de progresele făcute după urmarea cursului de dicție.

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor și aparține Dictie.ro și Paginarium Publishing SRL. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.