BUCUREȘTI este capitala ţării, BUCUREȘTIUL este capitala ţării sau BUCUREȘTII sunt capitala ţării? 

Contradicţia conţinut-formă ia foarte multe nume proprii româneşti, complică efectiv utilizarea lor în funcţia de subiect. Acestea provoacă o permanentă oscilaţie a predicatului între acordul gramatical şi acordul după înţeles. Regulile existente variază în funcţie şi de alţi factori, cum ar fi prezenţa/absenţa articolului definit, care are aici alte justificări şi alte efecte decât la substantivele comune. 

Prezentăm, în continuare, câteva dintre aceste reguli, pe categorii de nume proprii, inserând, la locul potrivit, şi răspunsul la întrebarea din titlu. 

1. Antroponimele impun predicatului un acord după înţeles, atât în gen, cât şi în număr: 

• Lupu a fost anunţată. 
• Văduva a fost sancţionat. 
• Ochialbi a venit mai devreme. 

În ceea ce priveşte numărul, antroponimele nu cunosc, în general, opoziţia de conţinut singular/plural. Ele sunt singularia tantum, de aceea, ca subiect, reclamă numai predicat la singular. Există şi câteva situaţii, explicabile stilistic, când numele de familie se pot folosi la plural, cu referire la o pluralitate reală, în aceste cazuri, predicatul se acordă gramatical, la plural: 

• Popeştii au fost anunţaţi.
  

Acelaşi număr se impune când antroponimul este însoţit de „alde”: 

• Alde Popescu n-au mai venit. 

2. Toponimele prezintă un tablou mai complex, întrucât jocul priorităţilor conţinut-formă, în realizarea acordului, este influenţat şi de prezenţa articolului. 

Regula acordului în gen respectă criteriul formal: 

• Craiova a fost modernizată. 
• Clujul a fost vizitat de mulţi turişti. 

Încercările de „masculinizare” generalizată, prin acord după înţeles cu termenul generic „oraş” (exemplu: „Timişoara este aşezat pe malurile Begăi”), nu au avut sorţi de reuşită şi nici nu trebuie încurajate. 

La acordul în număr, toponimele care prezintă contradicţia conţinut-formă (= conţinut de singular, formă de plural) se comportă diferit, în funcţie de prezenţa/absenţa articolului definit în forma-tip a acestor nume proprii. 

a) Forma-tip a antroponimului este articulată: Izvoarele, Pogoanele, Pătărlagele, Videle, Vălenii de Munte etc. Cu acestea, predicatul se acordă după înţeles, adică la singular: 

• Izvoarele este mai mic decât Aiudul („satul”). 
• Vălenii de Munte este situat în judeţul Prahova („oraşul”). 

Manifestări ale acordului gramatical nu lipsesc la aceste toponime (exemplu: „Videle sunt mai mici decât Alexandria”), dar ele nu ni se par recomandabile, întrucât accentuează discrepanţa dintre realitate şi reflexul ei lingvistic. 

b) Forma-tip a toponimului este nearticulată: Călăţele, Iazuri, Lespezi, Şipote, Vâlcele, Botoşani, Bucureşti, Costineşti, Galaţi, Humuleşti, Ipoteşti, Piteşti, Ploieşti etc. 

Ca subiecte, potrivit regulilor sintaxei româneşti, aceste substantive se articulează (Şipotele, Botoşanii etc), iar acordul predicatului, din motive pe care le vom explica ceva mai jos (punctul 3), se face exclusiv gramatical: 

• Şipotele sunt ceva mai departe. 
• Humuleştii sunt în Moldova. 

Observaţie: 

O tendinţă foarte puternică în limba română actuală priveşte toponimele masculine menţionate la b). Este vorba de articularea lor la singular: Humuleştiul, Costineştiul, Galaţiul, Ploieştiul, Bucureştiul etc. În felul acesta se elimină contradicţia conţinut-formă, dându-se şi o justificare logică acordului gramatical (de data aceasta, la singular): 

• Humuleştiul este în Moldova. 

Acest proces este în plină ofensivă şi trebuie intens încurajat, date fiind avantajele menţionate. În consecinţă, dintre cele trei variante prezentate în titlu, formularea a doua este cea recomandabilă: 

• Bucureştiul este capitala ţării. 

Fără a fi greşită gramatical, varianta cu articolul şi acordul la plural (Bucureştii sunt capitala ţării) este învechită, în plus, ea reflectă deformat realitatea (nu sunt „mai mulţi Bucureşti”), de aceea, treptat, uzul o abandonează. Aceeaşi soartă va avea acest plural şi în alte poziţii sintactice (exemplu: „Antena Bucureştilor are un pronunţat iz arhaic”). Sintagma toponimică „Bucureştii Noi” suferă de acelaşi neajuns, dar s-a impus ca nume al unui cartier şi va fi greu de evitat. În ceea ce priveşte prima variantă din titlu („Bucureşti este capitala tării”), având subiectul nearticulat, ea nu respectă o regulă importantă a sintaxei noastre şi trebuie respinsă, tot aşa cum refuzăm formulări precum:

❌ Oraş este frumos.

❌ Cluj este mare. 

Așadar, BUCUREȘTIUL este capitala țării este varianta corectă.

3. Numele proprii care depăşesc sfera antroponimelor şi a toponimelor (titlurile de opere literare, ştiinţifice, muzicale, titlurile de ziare, reviste, filme, numele unor instituţii politice, administrative, culturale, sportive etc.) prezintă o oscilaţie şi mai mare în privinţa acordului pe care îl impun predicatului. 

Avem în vedere, din nou, acele nume care se caracterizează prin contradicţia conţinut-formă. Şi aici trebuie să distingem cele două situaţii: 

a) Forma-tip este articulată – ambele modele de acord sunt posibile (gramatical/după înţeles): 

• Craii de Curtea Veche sunt/este un poem al metaforei. 
• Moromeţii au apărut/a apărut în 1955. 
• Corvinul a fost învins/a fost învinsă la scor.
  

b) Forma-tip este nearticulată (exemplu: Convorbiri literare, Rapid, Flori de mucigai etc); articularea acestora, ca subiecte, impune acordul gramatical: 

• Convorbirile literare au apărut la Iaşi.
• Florile de mucigai excelau prin culoare şi pitoresc. 
• Rapidul a fost învins la scor. 

Observaţie: 

Diferenţa articulat/nearticulat în acordul predicatului cu numele proprii ţine de statutul gramatical-semantic cu totul special al acestora. Orice nume propriu se asociază cu un termen generic, un apelativ, care denumeşte clasa din care face parte „obiectul” indicat (romanul Moromeţii, echipa Corvinul etc.). 

Această sintagmă apare, de obicei, în varianta eliptică, în care termenul generic are doar o existenţă subînţeleasă: 

• Romanul Moromeţii a apărut în 1955 > Moromeţii a apărut în 1955 („romanul”). 
• Echipa Corvinul a fost înfrântă > Corvinul a fost înfrântă („echipa”). 

Numele proprii care sunt nearticulate în varianta-tip, folosite ca subiecte articulate, nu mai permit inserarea apelativului, nici subînţelegerea lui ca termen regent. Pur şi simplu el este încorporat, cuprins în conţinutul informaţional al numelui propriu. Articularea eliberează aceste nume proprii de sub tutela termenului generic, a fostului regent, îi acordă independenţă deplină, semantică şi gramaticală, de aceea în acord îşi impune categoriile proprii. Prin urmare: 

• F.C. Rapid a fost învins / învinsă.
• Real Madrid a fost învins / învinsă, dar Rapidul a fost învins.
• Realul a fost învins. 

Ca o recomandare generală, ori de câte ori avem nesiguranţă în acordul cu astfel de nume proprii, este bine să apelăm la sintagme explicite (termen generic + nume propriu: echipa Rapid, municipiul Bucureşti, comuna/satul Hârtoapele, romanul Risipitorii etc.). Evităm în felul acesta un hăţiş de reguli destul de complicate. (G. Gruiță – Gramatică normativă)