Accentuarea numelor de familie derivate din denumirea unor vechi meserii

Orice vorbitor al limbii române este firesc să știe că accentul este o „pronunțare mai intensă, pe un ton mai înalt etc., a unei silabe într-un cuvânt sau a unui cuvânt într-un grup sintactic” (DEX), în primul caz având de-a face cu un „accent de intensitate, dinamic, silabic, expirator”, iar, în cel de-al doilea, cu un „accent sintactic” (Dicționar de termeni lingvistici, Gh. Constantinescu-Dobridor).

În primul caz, accentul poate avea fie rol „lexical”, deosebind cuvintele omografe – care se scriu la fel, dar se pronunță diferit (de exemplu: umbrele-umbrele; veselă-veselă; mobilă-mobilă), fie rol „morfologic”, diferențiind formele flexionare (temporale: cântă-cântă, sări-sări).

În al doilea caz, accentul „sintactic” are menirea de a reliefa un cuvânt într-o propoziție sau o propoziție într-o frază (de exemplu, „Taci, pentru că acum vorbesc eu”, „Trebuie să muncești ca să mănânci”). Revenind la accentul „lexical” („care marchează o anumită silabă din cuvânt, este liber”), acesta poate „fi plasat pe oricare dintre cele șase silabe începând de la sfârșitul cuvântului: muncitor, alergătură, repede, camerele, nouăsprezece” (Gramatica limbii române, volumul 2), ceea ce nu înseamnă că accentul unei silabe dintr-un cuvânt poate fi pus aiurea, ci el are un loc anume, bazat pe „cercetarea frecvenței diferitelor tipuri de accentuare” (Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, Academia română, 1996).

O situație specială, în ceea ce privește locul accentului de intensitate, o reprezintă numele de familie derivate din denumirea unor vechi meserii, ranguri etc., formate cu sufixul de agent „-ar-/-er-” și elementul vocalic „-u”:

• Beraru
• Blănaru
• Cârciumaru
• Cizmaru
• Colceru
• Făinaru
• Mătăsaru
• Oieru
• Păcuraru
• Toboșaru
• Urdaru
• Zidaru

Ceea ce în limba literară – observa, cu aproape jumătate de veac în urmă, regretatul Alexandru Graur – se scrie și se pronunță „-aru” (sufix pentru desemnarea celui care face o acțiune, o meserie), în unele regiuni este reprezentat prin „-ariu”, care trebuie pronunțat tot în două silabe, cu accentul pe „-a”. Finala „-iu”, sublinia același lingvist, fie este adăugată la unele nume ardelenești (sau moldovenești) pentru a marca originală românească”, fie este etimologic, în sensul că articolul „-u” s-a adăugat la o temă terminată în „i” scurt sau în consoană muiată (ceea ce se notează tot cu „i”), astfel că „i” nesilabic nu mai diferă, în scriere, de cele silabic, confuzie influențată de modelele grecești terminate în „-iu”:

• Athanasiu
• Catargiu
• Dimitriu
• Gheorghidiu
• Grigoriu
• Vasiliu etc.

Nu numai din cauza influențelor semnalate mai înainte, ci și din aceea a spiritului mimetic al multor români de a prelua, necritic, anumite modele, se aude, deseori, pe toate canalele media, accentuări greșite ale diferitelor patronime (Agramatisme în limbajul cotidian – Ilie-Ștefan Rădulescu): 

„Printre alții, Adrian Boariu…” (corect: Boariu)

 „Liviu Ciubotariu, atacant la Dinamo…” (corect: Ciubotariu)

 „De la Iași ne vorbește Răzvan Cojocariu…” (corect: Cojocariu)

 „Avionul cu care a călătorit ministrul Daniel Funeriu…” (corect: Funeriu)

 „Octavian Morariu, președintele Comitetului Olimpic Român…” (corect: Morariu)

 „Școlile vor putea recurge la 112, în caz de alarmă, spune comisarul Liviu Olariu…” (corect: Olariu)

 „Dan Pascariu, președintele Consiliului de administrație…” (corect: Pascariu)

 „Daniel Pădurariu, organizatorul atentatului cu bombă…” (corect: Pădurariu)

 „Septuagenara Dina Rotariu…” (corect: Rotariu)

 „Dumitru Sechelariu a fost un nabab, nu un baron…” (corect: Sechelariu)

 „De exemplu, afonul ăsta de Trăistariu… Ce spune Trăistariu?” (corect: Trăistariu)

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor și aparține Dictie.ro și Paginarium Publishing SRL. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.